Chemarea numelui lui Iisus Hristos și, într-un sens
mai larg, gestul iconic al rugătorului creștin coagulează simțământul de
atenție și închinare față de pecetea și prezența tainică a lui Dumnezeu din
inima omului, plecând de la care se extinde în noi și în creația întreagă viața
Trupului lui Hristos cel înviat. Spune Mântuitorul: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce
rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu
puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Sfântul Apostol Petru arată că taina mântuirii
are la bază „deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos” (I Pt. 3, 21), Cel ce a
spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în
Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).
Modul vieții isihaste, pecetluit
și adeverit de supra-afirmația Duhului Sfânt, ca arvună a Împărăției Cerurilor,
este mișcat de logica afirmativă a împărtășirii iubirii dumnezeiești, fără
umbră de contrar sau negație: „Fiul
lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă (...) nu a fost da şi nu, ci
da a fost în El. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt da; şi prin
El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi. Iar Cel ce ne întăreşte pe noi
împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi
pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Cor. 1, 19-22).
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu