În volumul „anotimpul din patmos” (ed. Brumar, 2010), părintele Ioan Mărginean dezvoltă, sub semnul apocalipsei, o poezie într-o tradiţie ardelenească „vizionară” (Nichita Danilov), ,,neoexpresionistă” (Luigi Bambulea), în care cuvintele „atacă” şi „mângâie” imprevizibil (Ion Mureşan) o lume a cărei „părăsire” e atinsă de „aripa” veacului viitor.
Poetul trezeşte în cuvinte ecoul indefinitelor voci imersate într-un plâns salvator: „Neînţeles, Cel Preaînalt măsoară strigătul, în plâns El se ascunde ca să nu ne ucidă cu adevărat./ Spune-mi, spune-mi, a sosit vremea şi mâinile mele aspre/ nu o pot pipăi ori pleoapele mele/ au apus pe ceafa cerului” (III). Din ape, veacul apare ca o inscripţie aurită într-un decor al epifaniei ce instaurează neînserarea: „Veacul pare de aur, literele mari/ sunt cânturi ce-L caută pe Dumnezeu/ într-un pumn de apă/ ca să alunge cu pietre mari asfinţitul” (IX). Tensiunea între întuneric şi lumină e permanentă în acest limb al întâlnirii vizibilului cu nevăzutul, invocând, prin mijlocirea unor imagerii pulsatile, „ieşirea din ascundere” a Vieţii pe însăşi crucea morţii: „Cine are de trăit, să trăiască, strigăm unul spre altul,/ ţinându-ne de mână,/ când noaptea cu cioc de vultur/ sorbise ochii zilei” (XXI). Poemul încă nelocuit, cuvântul suspendat în pragul uimirii apare, deja, plin de „mustul” liniştii: „Urechea mea, peşteră fără ecou,/ în ea uimirea coboară pelerine;/ jumătate de melc vremuieşte/ lângă suflet, libera pădure, povara liniştii tale: un poem încă nelocuit” (II). De aici, irumpe viziunea, de inspiraţie biblică, a germinării creaţiei, ce se transfigurează sub cupolele acoperirii universale a Duhului: „Nu-i bine, îmi zic, poate ochii mi-s de lut,/ carnea frăgezită de cuie/ şi doar peste trei zile va veni sub chip de limbi de foc/ peste noi, un veac mai plin de înălţare;/ vor odrăsli ape, porţi se vor deschide,/ păsări vor ieşi din umbra pământului;/ muguri păstraţi în zăpezi pentru zilele bucuriei/ şi părinţi crescuţi în copiii lor lungiţi până la soare” (VIII).
Ioan Mărginean nu dizolvă, însă, tensiunea aşteptării în emergenţa prefigurării. Delicatele mişcări şi reacţii ale făpturilor sunt surprinse într-un dramatism al unei continuate „prezenţe în absenţă”, în noaptea fiinţei: „mâna ca o pasăre m-a părăsit/ (acum stând undeva bătrână)/ şi mâine-ar fi trebuit să vină iarna/ fiecare îngheţ să fii tu, noapte cu stele puţine” (XXXIII). Viziunea este scufundată chenotic în organicul terestru şi corporal: Sângele îşi acordează instrumentele/ dansând ca un munte ce coboară în abis (...) şi nu ştiu de ce trebuie să vâslesc/ în pivniţa asta/ ca-ntr-o uriaşă barcă de adus peştii în năvod la mal” (LIX). Istoria personală e inseminată în adâncurile istoriei mântuirii: „Câinii latră cu ochii deschişi/ şi luna ca o zdreanţă şterge cerul./ Mă dor îngenuncherile ochiului/ şi broaştele acestea ce sar din casa lui Putifar/ peste sângele meu” (XLVII). Suferinţa lumii e receptată cu o sensibilitate extinsă, atentă la cei pentru care „infernul sunt ceilalţi”: „privirea lui, o formă de visare:/ la porţile exilului niciodată nu şi-a legat simţurile/ şi ca o furtună închisă în cerc/ promite mai mult, aruncând nisipuri dincolo de sine” (XXV), atentă, de asemeni, la inflexiunile făpturilor necuvântătoare: „Liniştea lumii sta atunci în cântecul ploii/ şi Dumnezeul inimilor noastre e flămând./ Nimic atunci,/ nimic atunci nu-i mai trist/ ca lătratul câinelui urmărit de hingheri” (XLIV). Nu mai puţin se face simţită, în registru iconic, sensibilitatea filială: „Mama curăţă legume strânse într-o toamnă desculţă/ pentru supe călătoare;/ tata: un munte deasupra dealului răsfrânt în icoană” (XXII).
Iminenţa unei întâlniri amânate descoperă eflorescenţa eului prin chipul celuilalt, fie şi sub vălul absenţei: „eram tu, erai eu/ fiindcă în colţ – ca o absenţă –/ credeam că ne putem întâlni” (XVI). Pe fondul morţii, se desprinde cu un contrast şi mai pronunţat această cuprindere a alterităţii în intimitatea, încă în aşteptarea deplinei arătări, a slavei: „Toţi poeţii îngropaţi în moartea mea/ – ca leproşii cei nouă/ lângă scaunul gol al slavei” (XXIX). Moartea, însă, nu se reduce la aspectul ei fizic, ci e văzută deopotrivă în iradierea semantică a unei experienţe mistice, a unei voi ce, paradoxal, omoară („omul vechi”) spre a elibera şi învia („omul nou”) „Voi veni mai aproape de tine,/ mă voi întoarce răsunător,/ răpus de mine, de voia mea întreagă,/ să-mi împrospătez carnea/ cea prinsă-n nesfârşite capcane” (XL).
În acest context, labirintul de rădăcini ale vremelniciei ce îngustează speranţa văzduhului spiritual şi afectează plenitudinea numirii: „Aerul ca un râu de iarnă,/ parcă numele nu îmi e întreg în curgerea lui;/ copacii l-au reţinut în rădăcini/ să poată strâmta drumul curcubeului” (VI) apare, aidoma timpului sustras finalităţii, ca o „pădure de degete tăiate”, încât „cunoaşterea de sine” se regăseşte în sărutul unui eros iconizat: „Ceasornicul, pădure cu degete tăiate! Dar, Filosofule, cunoaşterii de sine/ ajungă-i butucul lemnul tăiat şi/ rugina buzelor prelinsă pe rama icoanei” (LXIII).
Florin Caragiu
(text publicat în cotidianul "Lumina", Nr. 32 (1836), Anul VII SERIA NAŢIONALĂ, Miercuri 9 februarie 2011, p. 10)
