Un eveniment literar-artistic - Semnal

Sursa

Despre "Catacombe. Aici totul e viu", semnal în revista "Arca"

Florin Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu, Ed. „Vinea”, 2008

Cartea lui Florin Caragiu, publicată în urma unui concurs, îşi merită condiţiile grafice deosebite, cu o copertă concepută de artistul Ovidiu Bădescu, cel care a preluat simboluri din catacombele romane. Volumul este expresia unei experienţe spirituale şi mistice, de-construită în subteranele fiinţei. E cartea unui poet ajuns la maturitate (născut la Ploieşti, în 1969, fost olimpic la matematică) care – lucru rar - se apleacă asupra experienţei martirajului din temniţele comuniste şi se inspiră, demn şi sincer, - fără cinismul reactiv al vremurilor în care trăim – din această experienţă. A publicat multe lucrări în care îmbină ştiinţa cu religia. E o viziune metafizică, amplă, ce îl singularizează pe autor în corul ultimei generaţii. Cu un simţ al construcţiei deosebit, poetul explorează spaţii nepământene – catacombele vii ale fiinţei – cu dorinţa irepresibilă de a ieşi la suprafaţă şi de a învinge obstacolele. Elanul mistic temperat şi respiraţia psalmică a discursului îl recomandă pe Florin Caragiu ca pe o speranţă reală a tinerei literaturi.

„Când a creat lumea, Dumnezeu a plâns/ văzând înălţările şi căderile viitoare.// Zilele în care ne lăsăm trupul/ să atârne pradă vulturilor, afară din inimă,// când sufletul îşi trădează singurul ochi veritabil,/ iar viaţa ajunge o casă privită doar din afară.// Dumnezeu are nevoie de o fărâmă din noi/ ca să dea libertăţii asprimea vinului,// El face din rătăciri bucle ce ne întorc dorinţele/ trecute pe lângă ţintă în aerul spart de lumină.” ( singurul ochi )


Sursa:
http://www.revistaarca.ro/2009/nr_10-11-12/13%20contact/contact%2010-11-12_09%20dr.htm

Florin Caragiu şi catacombele postmodernităţii, de Paul Gorban

Poeţii vremurilor ce le trăim aleg de cele mai multe ori să aducă, în faţa auditorului sau a lectorului de poezie, frământările omului trecut prin toate cartierele urbanului, obsesiile acestuia, lăsate ca nişte umbre, parcă special pentru recuperatorii de memorii, de cuvânt şi de ce nu de mituri, pentru că, în fond, asta se urmăreşte, crearea unor mituri. Dacă întrebi acum, care este mitul lui Florin Caragiu, este acela că el, este poetul catacombelor postmodernităţii.

Parcă, în ciuda vremurilor pe care le trăieşte, în care majoritatea semenilor lui preferă eliberarea de tot ce este mistic, ce este religios, debutantul aduce în lumină semnele, mărturiile unui călugăr, harul unui iconograf, dar şi o lecţie de metafizică. În urma lecturării volumului „Catacombe. Aici totul e viu", carte apărută anul trecut la Editura Vinea din Bucureşti, nu ai cum să rămâi rece şi distant faţă de poemele lui Florin Caragiu. Ele se cicatrizează pe inimă, asemenea cuvintelor lăsate, de creştinii prigoniţi de romani, pe zidurile cetăţii. Invitaţia de a coborî în cele 42 de tuneluri ale catacombelor caragiene este făcută, aşa cum poetul însuşi mărturiseşte în poemul tunelului XII, „între noi s-a crăpat de ziuă", odată cu ieşirea noastră în lume în cătarea identităţii, a iubirii, a Dumnezeului nostru şi de ce nu a semnelor noastre: oamenii ies în stradă să afle cum îi cheamă / hainele lor vociferează atât de tare / încât nu se mai aud unul pe alatul / iar sufletele li se întorc în buzunarul de la piept // tu ştii că te iubesc şi îţi este de ajuns vasul din care bem împreună: chiar dacă se sparge în bucăţi mici // apa nu se împrăştie ci rămâne să înfăşoare memoria.

Nu e nevoie de prea multă atenţie, ca să îţi dai seama la o primă lectură că debutantul în versuri nu apelează la fardurile literaturii contemporane. El refuză, asemenea călugărilor pustnici să îşi construiască universul poetic apelând la măştile de gaşcă sau cele de grup cultural. Preferă să fie singur, să fie lăsat să îşi facă rugăciunea în taină, în chilia lui să descifreze mesajele creatorului lui, mesaje lăsate pe zidurile catacombelor pe care odată cu el Dumnezeu le-a construit. În fond, catacombele caragiene sunt trăirile personale ale poetului, sunt acele direcţii pe care poetul le are de parcurs pe întreaga lui vizită în lume. Sunt direcţiile iubirii, ale memoriei, ale luminii şi ale viului în general, pentru că în afara viului semnele catacombelor nu mai există.

Smerit, luminos, recuperator al creştinătăţii, melodios şi sobru în acelaşi timp, Florin Caragiu face o incursiune în istoria iubirii de oameni, de Dumnezeu şi de cuvânt. Matematician la origini, poetul de faţă face suma timpului cu omul, a cărui rezultat este însemnarea, resemnarea, trăirea şi cotidianul, motiv pentru care propune spre meditaţie câteva teme fundamentale ale filosofiei: timpul, naşterea (geneza, facerea), moartea, credinţa, etc. Poetul este conştient că în oricare lume posibilă, în oricare tunel din catacombe ne-am afla, nu putem înainta fără lumină şi fără cruce. Părăsiţi de lumină, are să ne spună poetul, în ghidul catacombelor, lumea ne atârnă de gât / ca o spânzurătoare … Fără cruce, cuvintele orbesc şi alergarea / e o continuă adăstare în prag, când nimeni / nu vine să-şi lase sufletul în palmele tale.

Dacă atunci când nu are sfinţi la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi, dacă timpul ne intră în carne mai adânc, cu fiecare zbatere, dacă moartea ni se varsă în palme / ca o apă limpede / în care ne privim chipul, dacă traversând grădina te arunci la pământ / printre merele rostogolite fără umbră de tristeţe, dacă vom împărţi acelaşi strai, scăpărând amarul / până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor, dacă ne despletim în joacă urmele, ne-ascundem în scorburi, până ce crengile se ridică spre cer, iar ecoul se-ntoarce, lovind ca o ciută rănita apa, dacă şi cuvintele nu au învăţat să vorbească, / ne trag de mânecă să venim mai aproape de locul / în care timpul se sfârşeşte, abia atunci vedem cum în capătul catacombelor, la capătul privirii se naşte un pământ nou…// cuvintele se prind de bulgărul de lumină / care se rostogoleşte din ce în ce mai iute spre noi.

Sursa: http://paulgorban.blogspot.com/2009/04/florin-caragiu-si-catacombele.html
24 aprilie 2009