“Şi când s-au împlinit zilele înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim. Şi a trimis vestitori înaintea Lui. Şi ei, mergând, au intrat într-un sat de samarineni, ca să facă pregătiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim. Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 51-55).
O întrebare fundamentală a creștinismului este: fiii cărui duh suntem? Schimbarea minții (metanoia), despre care ne vorbesc Sfinții Părinți, ne atenționează cu privire la duhul iubirii, propriu unui mod de viață eliberat de logica antagonistă a afirmării propriei identități la concurență cu alteritatea sau în detrimentul ei. Înstrăinarea de Dumnezeu a omului face ca modul antagonist de ființare să domine lumea căzută din har.
Și în zilele noastre mulți se declară fervenți apărători ai valorilor creștine, fără să ia aminte la duhul străin de logica iubirii, duh la care. f[r[ s[-;i dea seama, aderă. Este adevărat, iubirea nu se amestecă cu păcatul, însă se confruntă cu răul nu de pe poziții de forță, războinice, ci printr-o alipire la binele dumnezeiesc. Altfel, orice luptă cu răul după o logică antagonistă, din afara iubirii, comportă riscul molipsirii de rău.
Logica ce vine din sânul Treimii operează în modul afirmării de sine prin dragostea față de alteritate, printr-o gândire ce urmează iconomia lui Dumnezeu, chenoza sau smerenia Lui. Părintele Ghelasie Gheorghe atrage atenția, în scrierile sale, asupra logicii iubirii, libere de contrarietate, proprii isihasmului, fără de care riscăm să rămânem într-un duh străin creștinismului.
“Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Într-adeevăr, confruntarea cu răul impune o urmare a voii dumnezeiești, o mărturisire prin viață și faptă a dragostei față de Dumnezeu și de semeni. Însă în duhul iubirii și al smereniei, și nu al revoltei, agresivității, urii, indiferenței față de celălalt și unei intervenții în forță ce hrănește conflictele, și tocmai de aceea e nevoie de a ne asemăna modului în care lucrează în lume iconomia lui Dumnezeu, cu înțelepciune, blândețe, milostivire, îndelungă răbdare.
“Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Nu trebuie uitat, așadar, că logica antagonistă a ridicării sabiei împotriva celuilalt este proprie modului de viață căzut din iubire, și orice faptă a noastră trebuie să aibă în spatele ei întrebarea: ai cărui duh suntem?
Dacă afirmăm binele rămânând în duhul logicii antagoniste suntem, pe de altă parte, foarte expuși la diversiunile răului. Dezvoltăm o reactivitate păguboasă la bârfe, vorbirea de rău, calomnie, îngrijorări, bănuieli, amenințări, minciuni, previziuni sumbre, păreri superficiale, zvonuri false etc., fără a mai avea liniștea necesară pentru a ne ocupa de îngrijirea sufletului. E nevoie să acționăm cu trezvie, afirmând binele. Simpla reactivitate la ceea ce este rău, sau ne pare așa, ne face foarte ușor de manipulat. În plus, declanșează la rându-i reacții contrare multiplicate. Iubirea, însă, este activă și nu reactivă, ea trezește și atrage, luminează și împrăștie negurile prin simpla prezență.
Spune Marcu Ascetul: “Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune și virtute. Căci cel ce prin acestea se aduce lui Dumnezeu ajută și aproapelui” (Marcu Ascetul, Filocalia 1). Prin gestul iconic de închinare, propriu isihasmului carpatin descris de părintele Ghelasie, ne aducem lui Dumnezeu și vedem în fiecare om o icoană vie a Lui, astfel încât, lepădând păcatul, nu lepădăm o dată cu acesta și filantropia, dragostea față de omul creat după chipul iubirii dumnezeiești.
“Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da şi nu. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă (...) nu a fost da şi nu, ci da a fost în El” (II Cor. 1, 18-19). Sfântul Apostol Pavel vorbește aici despre o logică afirmativă ce se modelează iconic după asemănarea dragostei divine.
Florin Caragiu
