Foarte pe scurt, eremiții din Munții Apuseni, spune părintele Ghelasie, aveau mare evlavie la icoană. Purtau la piept o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul Iisus și practica lor era centrată pe gestul iconic, gestul ritualic de închinare cu conștiința prezenței lui Dumnezeu și dorirea ca întreaga lor ființă să se facă altar al întrupării divine. Încercau să vadă în fiecare făptură pecetea iconică a actului creator dumnezeiesc, chipul ei așa cum l-a gândit Dumnezeu. Trăirea mistică era pentru ei după modelul vieții liturgice: deschidere a ființei spre a primi pe Hristos, închinare de sine adusă Tatălui ceresc și invocare a Duhului Sfânt pentru a lucra în ei sfințirea, actualizarea condiției euharistice. Încercau să-și improprieze logica afirmării de sine în comuniune cu celălalt, sărind peste logica antagonistă a afirmării de sine în detrimentul celuilalt, înstăpânită în creație după cădere. Astfel, spuneau ei, cel mai bun mod de a pune început bun este de a începe cu sfârșitul, altfel spus, cu o prefigurare/pregustare a modului de a fi eshatologic.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu