S-a spus despre dragoste că e cununa desăvârșirii. Este adevărat, însă ea nu se află doar undeva, departe, intangibilă, la capătul drumului, ci ne cercetează și ne călăuzește pe tot parcursul lui. Ea este cea care ne ajută să punem început bun, un gest iconic al ființei de care avem mereu nevoie, pentru a îndrepta căderile ce ne fac să rătăcim și deprinderile pătimașe devenite o a doua fire.
Se spune că în harul începător se află o
pregustare a desăvârșirii, cu alte cuvinte, a dragostei ce ne dă simțul de
orientare pe cale, atrăgându-ne spre țintă. În acest sens remarca părintele Ghelasie
de la Frăsinei că modul cel mai bun de a începe este să începi cu sfârșitul (o
pregustare a lui fiindu-ne dăruită de Dumnezeu în harul începător).
În fond, nicio virtute și niciun dar nu
dau rod decât în solul iubirii celei după chipul pe care-l purtăm. Fără cea în
care chipul odihnește ca într-o icoană, identitatea noastră rămâne ascunsă de
noi înșine, părem un om fără-de-chip. De aceea, în lipsa iubirii calea noastră
se înfundă iremediabil și trăim închiși în sine ca într-o cameră cu vedere la neant.
La orice măsură duhovnicească, avem nevoie de dragoste ca de un "aluat ce
dospește toată frământătura" ființei.
Spunea tot părintele Ghelasie că scrisul ebraic de la dreapta la stânga ascunde un tâlc adânc: istoria se înțelege printr-o lectură dinspre sfârșit spre început, dinspre eshatologie spre origini. Astfel, Vechiul Testament se înțelege prin prisma Noului Testament, iar semnificația legii ni se descoperă din perspectiva iubirii. Fiind alfa și omega existenței (căci Dumnezeu este Iubire, spune Sfânta Scriptură), iubirea oglindește sfârșitul în început și începutul în sfârșit, recuperând memoriile originii și eliberându-ne de memoriile contrare ale căderii, în taina eshatologică inaugurată în Trupul lui Hristos cel înviat..
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu