Părintele Ghelasie ne vorbea adesea despre chipul de filiație pe care îl purtăm și care este pecetea iconică a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ne îndemna să fim conștienți de acest chip și să creștem în el până la măsura părintească.
“Fii tătic”, îmi spunea,
vizavi de comportarea față de ceilalți semeni. Numai așa poți să ai o purtare de grijă
iubitoare față de aproapele tău, după asemănarea iconomiei dumnezeiești. Să vezi
dincolo de eventualele căderi potențialul de recuperare și sporire duhovnicească, să crezi și să
nădăjduiești în întoarcerea lui cu fața către Dumnezeu.
Părintele are puterea, primită de la Dumnezeu, de a se jertfi pentru
copii, de a-i îngriji și iubi necondiționat, uneori de a-i mustra, pentru
binele lor. Această dragoste necondiționată față de cei din jur este un gest al
iubirii părintești. Nimic nu e întâmplător. Cei cu care ne întâlnim, de care auzim,
care ajung pe o anume cale în conștiința noastră, ne sunt dați de pronia
dumnezeiască în grijă, sunt, cum s-ar spune, în sensul preoției universale (a
nu se confunda cu preoția sacramentală a Bisericii, primită prin hirotonie), “parohia”
noastră. În cazul sfinților, lumea întreagă.
Nicio întâlnire nu-i întâmplătoare. Gândul tău bun, fapta ta
bună, rugăciunea și închinarea ta, gestul tău cât de mic pot influența în bine pe
cineva ce trece pe lângă tine, chiar fără să bănuiască nimic. Binele lucrează într-un mod cât se poate de rodnic, în chip nejefuit de slava deșartă, din
anonimat.
Fii tătic, așadar, poartă-te cu ceilalți cum s-ar purta un
părinte cu un copil, ca însuși Hristos cu noi toți: cu îndelungă răbdare, grijă iubitoare,
dragoste necondiționată, cuvânt de îndreptare, discernământ, acțiune lucidă, jertfă
de sine, cu acea micșorare de sine (chenoză) ce slujește pe celălalt, care trebuie să
crească.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu