Fondul gândirii e unul dialogal. Este un dialog în sine și peste sine, în consecință are o dublă mișcare, cercetează pe celălalt într-o continuă întoarcere spre sine și schimbare (metanoia). Se corectează continuu pe sine prin apelul la conștiință, ce o apleacă spre descoperirea și depășirea propriilor superficialități, insuficiențe, prejudecăți, și astfel înțelegerea ei este vie, deschisă valorizării celuilalt, participării dialogale și înnoirii.
Obișnuința de a pune etichete, însă, este monologică, opacă în raport cu conștiința. Ratează evenimentul gândirii, pentru că nu cercetează pe celălalt și nici nu are acea întoarcere reflexivă spre sine cu o conștiință trează. În plus, e o deprindere ce înstăpânește autosuficiența, închiderea, aerul de infailibilitate. Nu are prezumția de nevinovăție, ci favorizează osândirea. E necruțătoare și rigidă, fără nuanțe. Imaginea de sine și imaginea celuilalt nu apar dinamice, ci înțepenesc în autosatisfacție și, respectiv, în mortarul etichetei.
Gândirea dialogală pune mereu început bun, deschizând orizontul, văzând în orice întâmplare prilejuri și posibilități de transformare. Este activă, atentă, generoasă, neconflictuală, cu mintea extinsă spre infinit, punându-se în locul celuilalt cu încredere în puterea binelui.
Deprinderea de a pune etichete pune punct, astupând perspectivele cu fundături ale ideilor fixe. Este comodă, leneșă, agresivă în reacțiile ei de apărare, meschină și neempatică, încorsetată în armura egoismului.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu