Despre apocalipsa discretă (1)

 

Creștinismul a fost marcat dintru început de caracterul profetic al prefigurării și pregustării tainei vieții viitoare în lumea actuală, după cuvântul emblematic al Mântuitorului: „Vine ceasul și acum este”, ce a vestit Evanghelia închinării în duh și adevăr (Ioan 4, 23). S-a vorbit chiar de o eshatologie discretă inaugurată de Învierea lui Hristos. 

De-a lungul timpului, mulți prooroci mincinoși s-au hazardat să prezică vremea sfârșitului, creând panică, odată cu adevărate diversiuni la urgențele vieții duhovnicești, care sunt: curățirea, luminarea și unirea dumnezeiască, sau căutarea lui Dumnezeu, întâlnirea cu El și împărtășirea cu El.

Însă Mântuitorul spune limpede: „De ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36), arătând prin aceasta că momentul venirii Sale în slavă nu-i este dat omului să-l cunoască.

Ce valoare pot avea, în aceste condiții, proorociile unor oameni duhovnicești, asupra unor semne ce vestesc sfârșitul apropiat al lumii? Așa cum există o eshatologie discretă, manifestată prin lucrări dumnezeiești mai presus de fire (tainele Bisericii, minuni, viziuni, transfigurări ale sfinților prin harul Duhului Sfânt etc.), există în fiecare epocă și o apocalipsă discretă, în care ni se descoperă dezlănțuiri ale răului, precum și modul în care lumea e cernută și binele strălucește.

Luând aminte la semnele Apocalipsei discrete din vremea noastră ca semne de urgență a îndreptării vieții noastre înaintea lui Dumnezeu, să ne întoarcem fața spre El și să nu ne lăsăm furați de diversele zvonuri apocaliptice: „Iată este acolo; iată, aici”, urmând cuvintelor Mântuitorului, care spune: „nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei” (Luca 17, 23). Așadar, în loc să ne alarmăm, să ne cultivăm curăția inimii și trezvia minții, spre a primi dragostea lui Dumnezeu care nu cade niciodată (I Cor. 13, 8), căci nu putem ști vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului (Matei 25, 13). 

Florin Caragiu