„O,
dacă ați ști că datorită Duhului Sfânt respirăm!”, scria părintele Ghelasie de
la Frăsinei. Bunătatea e oxigenul vieții duhovnicești, fără de care aceasta se
asfixiază și moare. Ea este darul Sfântului Duh ce iconizează făptura,
desăvârșind-o în unire cu Dumnezeu.
“Toată darea cea
bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”, citim în Sfânta
Scriptură (Iacov 1, 17). Izvor și plinire a virtuților, bunătatea este o
tainică împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, în cursul căreia omul primește o
transfuzie de har, sporind în asemănare cu Cel Preabun.
Sfântul Apostol
Pavel îndeamnă: “să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi
oamenii (...) ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi
buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru” (I Tim. 2, 3).
Bunătatea
e “cruce pe inimă”, se spune, căci ea ne cere să purtăm sarcinile unii altora
(Gal. 6, 2), ca să împlinim cuvântul lui Hristos; întru acesta rămânând, ne vom
iubi unul pe altul precum ne-a iubit El (Ioan 15, 12).
Bunătatea se revarsă din dragoste, fiind strălucirea ei inefabilă. Ea înseamnă o urmare a chenozei (micșorării de sine) din iconomia Întrupării dumnezeiești, din dragoste de Dumnezeu și de aproapele. De aceea, chipul bunătății e smerenia încununată de slava divină.
Discretă, firească (neprefăcută) și luminoasă, bunătatea este raza chipului
cel dinlăuntru al ființei, care străpunge norii de amăgiri ce-l acoperă.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu