"Florin Caragiu şi arta războiului din care nu se iese cu trofee" (recenzie de Monica Patriche, la volumul "Sentic" (Vinea, 2009)

Discursul literar al poetului Florin Caragiu se caracterizează prin emanciparea de limitele exclusiv contingente ale poeziei ultimilor ani (în mare vorbind) şi are orizonturi spirituale, construcţia spaţiului literar bazându-se pe existenţa unor puncte de sprijin interioare, pătrunse de o sacralitate implicită.
Scriitura apare destul de singulară în eşalonul poetic actual prin menţinerea tensiunii spre autenticitate, prin autoreflectarea propriei subiectivităţi, pusă în acelaşi timp în relaţie cu alte subiectivităţi, cu lumea exterioară, în vederea valorificării unui univers propriu insolit. Poezia lui Florin Caragiu se delimitează de familiarul, locurile comune, vorbăria neautentică ce poartă amprentele deseori vulgare şi şocante ale unei poetici menţinute pe teritorii marginale ale literaturii actuale, de criză. Reconstruind urmele unei fiinţe care îl vizitează adesea, şi care uneşte contrarii (aproape-departe, interior-exterior), Florin Caragiu se prezintă cumva din profil, lăsându-ne să descifrăm o poetică în care abstractul şi concretul crează ambiguităţi de o savoare deosebită. Gustul pentru a descifra o astfel de scriere nu este întru totul format, şi tocmai de aceea numele său va deveni, cu siguranţă, unul de referinţă în creaţia literară viitoare. Având formare de teolog şi matematician, o incursiune în modul lui de creaţie trebuie să ţină cont de aspectele inerente ale demersurilor sale cognitive. Poezia, ca opţiune între celelalte, îi asigură o cunoaştere dătătoare de o înţelegere mai cuprinzătoare. Poezia lui electrizează, construieşte sinapse între încărcări neuronale diferite în ceea ce priveşte conţinuturile.
Apariţia volumelor de poezie (Catacombe. Aici totul e viu, editura Vinea 2008 şi Sentic, Editura Vinea 2009) presupune o devenire, o maturizare artistică apreciată prin nominalizarea la diferite premii literare. Concordanţa eticului şi a esteticului este celebrată în actul poetic participativ, plenar. Cel de-al doilea volum, Sentic, foloseşte un limbaj complex, deloc facil. Structura tematică a volumului determină o replică deschizătoare de perspective critice, abordări subordonate sesizării intenţiei de comunicare, descifrării semnificaţiilor instituite la nivel textual.
Primul capitol al volumului, anii rotunzi, desconspiră o poetică densă, plină de sobrietate, care se remarcă prin minuţiozitatea descrieriii, prin delicateţea unor imagini ce seamănă cu stampele japoneze: „sunt prea tăbăcit de tristeţea caişilor tăiaţi“ (trei şi jumătate). Densitatea imaginilor, modularitatea variată a vocilor, plurivalenţa sensurilor asemănătoare braţelor unei caracatiţe împing poemul într-un dans straniu, dar fascinant. Avem de a face cu poemul-caracatiţă, care îmbrăţişează lumea în spirală, cu toate braţele deodată.
Lupta cu sensul nu mai este ca la Nichita Stănescu dramatică, definind condiţia de a fi a poetului şi a poeziei. Poemele, având moştenire harică, sunt înzestrate cu bogăţie stilistică. Se trece prin culoare diferite de sens, nu este nicăieri o oprire, nici odihnă, lăsând loc înlănţuirii de idei şi imagini, asemănătoare unei fugi şi unei experienţe chibzuite a unei durate pe care poetul parcă nu vrea să şi-o asume. Sunt planuri de realitate sincopate, există o discontinuitate a imaginilor, ca la Frank O’Hara. „Îţi place să intri în cameră fără să te simt,/ aşa cum nu-mi mai simt eu trecutul/ când trec printr-un perete de hârtie/ pe care un maestru a retuşat o ură familiară”. Versurile citate sunt din poemul aproapedeparte şi explicitează configuraţia poetică redată în aval: „asta spune ceva despre aritmia iubirii/ de care nu te dezminţi, chiar dacă eşti ţinta/ unei invazii ordonate, ale cărei înţelesuri se schimbă/ în mod predilect cu fiecare casă părăsită.” Iubita fuge printr-un culoar din mulţimea de oameni, spre un loc de unde să-i poată distinge. Şi lipsa de ritm, şi invaziile ordonate de sens, şi schimbarea înţelesurilor sunt constante în poezia lui Florin Caragiu. De ce preferă poetul această fugă din propriul limbaj, de ce părăseşte el, printr-o serie de vieţi şi morţi consecutive, casele? Poetul care nu are un acasă în limbaj, pentru care apropierea şi depărtarea devin adiacente, prin întrupare, caută un loc în care să sesizeze oamenii, aceste făpturi despre care vorbeşte în mod paradoxal, căci spaţiul, depărtarea, sunt necesare iubirii: „şi noi acum/ suntem la sute de kilometri distanţă, dar e mai bine să ai spaţiu/ când iubeşti” (trei şi jumătate).
Dacă în primul volum Florin Caragiu a optat în mod exclusiv pentru viaţă, el se arată consecvent cu sine. Recurenţa acestei idei ne face să-l socotim un poet triumfalist, deşi nu există explozii de bucurie, iar drama nu dispare cu totul, decât poate, la final. În Sentic, cel care are capacitatea de a menţine viaţa este cântecul: „când trupul este deja pe jumătate în pământ/ şi numai cântecul ce iese din el te mai ţine în viaţă” (trei şi jumătate). Cuvintele sunt purtătoare de viaţă: „din ce în ce mai mulţi oameni/ vor să-ţi probeze sufletul/ şi îşi înfig în vene cuvintele tale/ ca pe acele de transfuzie” (transfuzii). Poemul este hrană vie: „oasele îţi sunt numărate înainte să înghiţi poemul”. (Preţ de un minut)
Poetul este acoperit cu pielea în care s-a născut. Deşi lumea este lovită de o privire otrăvită la vârf, crucea face posibilă situarea poetului într-o zonă a transcendentului, castă, în care se regăseşte şi unde se simte ca acasă: „mă acoperi cu pielea în care m-ai născut/ ştii să faci asta/ pentru că ai văzut îngerul şi nu l-ai trădat.” (şi tu) Pielea nu este pielea păcatului, care l-a acoperit pe Adam după cădere, ci învelişul ei protejează fiinţa vulnerabilă, nou-născută, a cărei taină nu se deschide decât celor capabili să vadă lumea nevăzută a îngerilor. Poate pielea aceasta este chiar cântecul, care-l naşte pe poet, dacă ne gândim la heruvic, cântarea liturgică în care se spune: „noi, care pe heruvimi în taină închipuim”. Privirea umană şi privirea divină se suprapun: „Dumnezeu mă priveşte prin ochii tăi, prin gura ta îmi spune/ să încep ziua cu o tragere la ţintă” (prin ochii tăi, prin gura ta). Criticul Marin Mincu îl vede pe Florin Caragiu ca pe un poet postdouămiist care se fereşte de „derapajele visceralizante specifice generaţiei sale”. Autorul nu se fereşte să abordeze corporalitatea, dar o ridică şi îi redă demnitatea de nouă naştere, de organ dumnezeiesc. Lumea nu mai e neantificată, are o ţintă, mesajul divin are mereu un sens soteriologic. Iubirea aşteaptă un semn al îndumnezeirii şi e plină de nădejde, pentru că „oricât de mult pământ aţi pune între voi/ rămâne un loc neumplut de mărimea unui copil” (poliform).
Dacă Florin Caragiu aparţine postdouămiismului, cum aprecia Marin Mincu, atunci cu siguranţă că o nouă perioadă de creaţie literară va ţine cont de valorile propuse în Sentic: autenticitate (unul dintre capitole se numeşte Un oraş autentic), plenitudinea trăirii şi corelarea simţirii cu înţelegerea, comuniunea şi compasiunea reliefate de titlurile unor capitole: întâlnirea şi un punct dureros.
Un oraş autentic poate fi un oraş în care oamenii nu se prevalează de propria lor umanitate, ştiu să privească cu încredere, să ridice pe cineva căzut, să cheme pe nume „în felul unui dumnezeu ce-şi descoperă chipul“, să perceapă vulnerabilitatea: „durerea e o vietate leneşă care ne aşteaptă la colţul parcului” (un oraş autentic), „fisura din tine e o rugăciune/ ce te leagă de un suflet înzăpezit,/ împachetat în aerul pe care o lumină insesizabilă/ scrie: atenţie: corp fragil!” (corp fragil), „suntem loviţi şi ne lăsăm ajutaţi” (o istorie a muţeniei). Indefinitul, vagul, neantul sunt îndepărtate prin rugăciune: „Rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,/ când ieşim afară/ prin oraşul pierdut în ceaţă“ (dimineaţa, ferestrele). Un oraş autentic este un oraş al dragostei. Iubirea presupune o delicateţe extremă: „suntem aproape, încât nu ne vedem prin cortina de muzică” (fantasia). Simţurile (văzul şi auzul) se întrepătrund. Este lumea plină de har a îndrăgostiţilor, în care dragostea doare din cauza intensităţii prea mari.
Capitolul doi, întâlnirea, te face să te întrebi despre cum este chipul fiinţei iubite, ce spor de cunoaştere aduce. Iubita este mereu prezentă, oricum invocată, este aproape-departe, chipul ei nu se compune în faţa privirii noastre. O anumită abstractizare ne face să nu o sesizăm în concreteţea ei: „ai încă o noapte în jurul trupului. Gleznele înfăşate în brusturi/ ascultă de un scâncet, care contractă spaţiul în punctul fix/ al mişcării ce înfăşoară siluetele târzii. [...] nu posezi frumuseţea, nici chiar când laşi spre ea/ reflexul unei morţi limpezi”. (încă o noapte). Ochiul celui care priveşte caută în primul rând frumuseţea spirituală, lumina care locuieşte în trupuri. Lumina este Logosul care dă sens lumii. Nu numai sufletul, dar şi trupul este avid de lumină: „se întâmplă să taci pentru că trupul este avid de lumină“ (eclipsa). Prietenii, cei apropiaţi, ştiu să distingă lipsa ei: „prietenii zic: ce este eclipsa aceasta?” (eclipsa). Frumuseţea face pereche cu somnul şi cu moartea: „e frumoasă tare aşa adormită,/ cu toată lumea în jur gata să ierte, să uite,/ te odihneşti lângă obrazul ei palid.” (e frumoasă tare), „departe, un muribund aşteaptă: asta te face de o mie de ori mai frumoasă.” (ploaia în rafale). Atingerea femeii iubite are loc într-un timp sacru, care poartă cu el memoria unei lumi mântuite: „obrazul tău îmi lasă pe umăr/ un şir de strămoşi spălaţi de potop.” (escalada) Versuri memorabile, care ne scot din contingent. Iubita poartă chipul unei lumi salvate, şi prin atingere poetul devine purtătorul unor asemenea semne. Trupurile sunt întru totul spiritualizate, pătrunse de harul transfigurator şi unificator: „tu,/ eu,/ un trup-lumină pe acoperişul lumii” (escalada).
La polul opus iubirii, comuniunii, este durerea de a nu întâlni, în sens spiritual, aproapele. Este tema capitolului trei, numit un punct dureros. Această durere nu se învaţă: „să treci ca un străin pe lângă cineva pe care-l iubeşti, să iubeşti pe fiecare om pe lângă care treci ca un străin – e o durere care nu se învaţă.” (ciulinii)
O sursă a durerii este patima: „căci dezvăţată de căinţă, dragostea ta are ceva/ dintr-un spectru care te chinuie, când cineva/ are nevoie de tine şi nu te încumeţi să treci/ peste marginea cu dinţi de fierăstrău a gândului tău” (ziua începe pe eşafod). Rănile deschise, durerile sufleteşti sunt însă răsplătite de Dumnezeu cu însăşi prezenţa sa: „Dumnezeu este revanşa noastră pentru tăieturile care nu se închid“ (dragostea se consumă ireversibil). În poemul nu mi-e simplu întâlnim durerea unui trecut amputat: „moartea nu e tristă când bate în roşu şi o luăm pe datorie,/ nu mi-e simplu să-şi spun că ne-am rătăcit,/ că dragostea ţâşneşte din trecutul amputat.”
Ultimul capitol, sentic, jam session cu Carmen Lasswell, este o ilustraţie despre cum „din războiul acesta nu vom ieşi cu trofee, ci cu ştiinţa plutirii.“ (eclipsa). Leagănul poartă un auz desfundat, poartă o muzică lină, leagănul fiind de fapt al inimii care, ieşind învingătoare din războiul nevăzut este învăţată plutirea şi lentoarea unei muzici divine, care umple totul, căci inima devine numai auz: „În auzul prezent pretutindeni, stă ca şi când ar zbura/ şi zboară ca şi când ar sta/ pasărea... Se revarsă apele mici ca fluviile/ şi inima se leagănă noaptea şi ziua./ Şi, ei, grei i se lasă ochii/ ca-ntr-un leagăn, între pleoapele strâns adunate,/ căci în poartă, ca pe aripi întnse,/ acest auz desfundat până departe... / (De acum, muzica întorcându-se lent în semiprofil...)” Nu ştiu dacă poezia lui Florin Caragiu va da seama, de acum înainte, de acest gest al muzicii, dacă va fi o schimbare de ton, dacă poemele vor evalua în direcţia nouă a acestui ultim capitol, în care îl regăsesc pe poetul dinainte de debut. Drama şi tensiunea din volume dispar acum şi poetul lasă loc spiritului ludic, sprinţar, să hrănească poezia, care îşi păstrează rafinamentul şi inteligenţa. Armonia, ritmurile de creştere ale muzicii sunt sugerate cel mai bine de simfonie. Simfonia preia tensiunea capitolelor anterioare şi ne lasă o lume limpede, cu contururi ferme, în care putem străvedea ideile şi structura unei lumi în care ludicul ne aminteşte starea de după potop. Răsfrângeri de pleoape misterioase şi transparente, de parcă poetul ar fi fost atins de acea prezenţă tainică, despre care ştim că îi lăsa „pe umăr un şir de strămoşi spălaţi de potop”. Poate că strămoşii aceştia sunt poemele proaspete, curate, salvate dintr-o lume a angoaselor, la a căror memorie parcă participăm cu toţii. Ne amintim desigur, leagănul şi topirea ce marchează finalul cărţii: „Ei, şi apoi dulap-ul insalivat se topeşte şi se leagănă cu o imagine în apă,/ amestecat cu litere de lapte în ciocolată.” Atunci vom fi cu toţii de acord că din războiul, din lupta descifrării sensurilor acestei cărţi nu am ieşit cu trofee, ci cu ştiinţa plutirii.

"O temă de mare actualitate: dialogul dintre teologie şi ştiinţă", recenzie de Monica Patriche (în curs de apariţie)

Astăzi, cuplul teologie-ştiinţă este în mod forţat destructurat şi focarul care ar trebui să adune în sine metodologii, idei percutante, motivaţii soteriologice, taină şi mister este deseori pierdut din vedere. Rămâne lumea lipsită de o perspectivă unitară, unde dialogul nu se structurează pe nivele de realitate pentru a ajunge în zona evidenţelor, în care nu mai este nevoie de întrebări şi răspunsuri.
Felul în care teologia şi ştiinţa se afirmă reciproc ar fi mai important decât evidenţierea unui raport antitetic. Lumea – cină şi dar – este o provocare.
Lucrarea Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, publicată la Editura Basilica a Patriarhiei Române în 2009, coordonată de Lect. Dr. Adrian Lemeni, se încadrează în tematica de mare actualitate a raporturilor teologie-ştiinţă, fundamentând dialogul pe scrierile patristice. Volumul colectiv este prefaţat de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care evidenţiază actualitatea tematicii abordate, valorificarea reperelor patristice pe care este fundamentat dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă, precum şi inadecvarea metodologiei transdisciplinare în acest dialog. Preafericitul Daniel aduce în discuţie necesitatea harului transfigurator; consideră că „Reperele patristice în planul cunoaşterii afirmă cu putere că adevărata cunoştinţă este o vedere duhovnicească care presupune existenţa harului. Această experienţă nu anulează facultăţile naturale, ci le activează deplin şi le transfigurează.”
Autorii operează cu distincţia importantă între teologia academică şi teologia ca trăire a relaţiei cu Dumnezeu, deoarece dialogul este posibil numai sub premisa teologiei empirice, altfel s-ar transforma în monolog intra-ştiinţific. Sunt puse în evidenţă limitele abordării exclusiv academice care funcţionează prin scheme conceptuale, alături de metodologia transdisciplinară, considerată de autori nepotrivită dialogului.
Cartea este structurată pe teme ce vizează: 1) Incognoscibilitatea, premisă a gnoseologiei patristice valorificată în contextul epistemologic al ştiinţei contemporane (capitol prezentat de Adrian Lemeni şi Ştefan Trăuşan-Matu), 2) Raţionalitatea creaţiei (temă dezvoltată de Dan Chiţoiu, Pr. Petre Comşa, Sorin Mihalache, Costea Munteanu), 3) Despre energii în termeni de creat şi necreat (autori Pr. Răzvan Andrei Ionescu şi Florin Caragiu) şi ultimul capitol, 4), este dedicat antropologiei creştin-ortodoxe, intitulat Omul în perspectiva întâlnirii cruciforme dintre verticala transcendentului şi orizontala imanentului, este redactat de Pr. Ioan Chirilă, Pr. Ştefan Iloaie, Pr. Cristian Sonea.
O idee centrală a capitolului despre incognoscibilitate este aceea că asumarea limitelor reprezintă o şansă pentru conturarea unui dialog între teologie şi ştiinţă. Adevărata cunoaştere presupune despătimirea, este un dar divin, o măsură a experienţei Duhului Sfânt. Asumarea limitei în plan gnoseologic înseamnă o deschidere spre profunzimi. Virtutea generată de asumarea incognoscibilităţii este smerenia.
Limitele ştiinţei se referă la complexitatea fenomenelor şi necesitatea presupunerilor simplificatoare, la incertitudinea ipotezelor, la dependenţa de limbajul matematic folosit şi relaţia discursiv-intuitiv. Aspectele referitoare la incognoscibilitate au un rol pozitiv în recunoaşterea limitelor.
Reflecţia patristică are în vedere Raţionalitatea creaţiei. Aceasta este tema celui de-al doilea capitol. Viaţa duhovnicească presupune o întrebuinţare a puterii raţiunii, lumea dezvăluindu-se ca o cină, despătimirea favorizând hranirea spirituală a minţii. Abordarea sistematică presupune viziunea patristică dar şi pe cea ştiinţifică cu scopul vizat de a putea contura un dialog. Termenul de Logos este cercetat cronologic, accesibilitatea Logosului dumnezeiesc depinzând de măsura revelaţiei. Suportul filocalic al acestui studiu este lărgit la maxim. Sunt citaţi Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Calist Patriarhul, Grigorie Palama, Cuviosul Nichita Stithatul.
Dacă ne punem cumva întrebări în legătură cu conceptul de energie, asumat atât de teologie cât şi de ştiinţe, capitolul redactat de Pr. Răzvan Ionescu şi de Florin Caragiu ne iese în întâmpinare. Distincţia cu care autorii operează în principal este cea dintre Dumnezeu Cel necreat şi lumea creată. Disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria pune în lumină multe aspecte importante ale gnozei creştine. Este subliniată poziţia Sfântului Palama faţă de ştiinţă: Sfântul nu opreşte pe nimeni dintre cei care nu şi-au ales viaţa monahală să se îndeletnicească cu ştiinţele, dar atrage atenţia asupra nepotrivirii ca un creştin să aibă ataşament definitiv faţă de acestea. Capitolul trei este foarte dens, tratează aspecte ce ţin de contemplaţia naturală şi cunoaşterea ştiinţifică, de problema minunilor şi definiţiilor – problemă fundamentală a cunoaşterii. Este de admirat larga cultură teologică, dar şi ştiinţifică.
Ultimul capitol, dedicat omului, chip al Sfintei Treimi, aduce în discuţie problema dialogului, a libertăţii şi responsabilităţii, evocă omul ca pe o fiinţă aflată în căutarea transcendenţei, a cărui taină nu poate fi explicată independent de Dumnezeu. Conştiinţa este întemeietoare de adevăr şi cale spre transcendent.
Lucrarea se remarcă printr-o mare complexitate, prin varietate tematică, coerenţă şi rigoare, aprofundare a scrierilor patristice, printr-o mare deschidere faţă de domeniul ştiinţific (de altfel câţiva dintre autori au o dublă specializare. În afară de teologie, Florin Caragiu şi diac. Sorin Mihalache sunt licenţiaţi în matematică, iar Pr. Răzvan Andrei Ionescu şi Adrian Lemeni sunt absolvenţi de Politehnică). Cartea oferă repere pentru cei care sunt interesaţi de domeniul ştiinţific şi de cel teologic, sau de raportul dintre ele. Recomandând-o, Preafericitul Daniel vorbeşte despre chemarea noastră, a celor de azi, la cultivarea cunoştinţei mântuitoare, urmând exemplul Părinţilor ortodocşi. Preafericitul afirmă că „Sfinţii Părinţi, prin toate cele cugetate, s-au raportat la Hristos, relaţionând totul la El ca Logos Creator şi Pantocrator al întregii existenţe. Prin modul duhovnicesc şi eclesial de a fi, Sfinţii Părinţi au dobândit mintea lui Hristos. Spre acest mod de viaţă suntem chemaţi şi noi, cei de astăzi, cultivând astfel, cu discernământ, adevărata cunoştinţă dătătoare de viaţă veşnică.”

Monica Patriche,
poet şi eseist,
dr. în matematică