Florin Caragiu e un jucător. Şi încă unul îndârjit, dacă ţinem cont că pariază la ruleta poeziei religioase. El se ambiţionează să inoveze pe tărâmul dogmei. Mereu îmi pun întrebarea: cum se mai poate scrie poezie religioasă valabilă din punct de vedere literar? Cum este posibil ca o specie literară îngrădită lexical să reziste într-un ring în care este permis absolut totul?
Şi totuşi, lirica din Catacombe. Aici totul e viu, Vinea, 2008, nu îşi fixează centrul de greutate în imagologia religioasă. Deşi gravitează în jurul credinţei, substanţa cărţii este una plurivalentă. Coperta, împânzită de simboluri creştine, tinde să sugereze o lectură univocă, ca şi unele moto-uri. Florin Caragiu are ceva din metafizica lui Blaga, dar nu se hrăneşte mai deloc din dialectica suflet-carne care nutrise lirica lui Voiculescu. Nimic din îmbăţoşarea argheziană şi nicio înrudire cu apocalipsa veselă a lui Bădiliţă. Poetica lui Caragiu este întemeiată pe imagini spectaculoase, baroce. Substanţele vitale inflamabile dau seamă de neliniştea unui suflet aparent detaşat de orice lumire: „sângele mi se prelinge în semiîntuneric/aproape că îl pot aprinde cu un chibrit/e acolo un mut în care încet-încet/mă recunosc” (Strigătul). Intrarea în corp şi recompunerea lumii din cioburi sunt etape în care poezia izbucneşte cu forţă: „mă deschizi din lăuntru ca pe o rană abia cusută/ după un joc cu cioburi colorate/nu ştiu să mă apăr mă întind doar pe jos/ să aud lunecuşul viorii peste urmele lui Dumnezeu//lumea stă între noi părăsită ca o minge desumflată/sau ca o sabie cu două tăişuri ce exultă/când ni se ating pomeţii/numele mi-a rămas pe degetul/cu care scrii în nisip/iertarea”. (Iertarea).
În timpuri ale poeziei literale şi tranzitive, acest înşir’te tropi este riscant. E aproape imposibil să reuşeşti constant. Un exemplu: „o fâşie să-ţi acoperi/gaura din piept//ca şi cum n-ai face decât//să-l iubeşti pe cel de lângă tine aşa cum e el,/peste tăietura din suflet şi trup/adormită (Întretăiere). Uneori viziunile sunt pur şi simplu frumoase cu asupra de măsură: „Drumul se rostogoleşte peste copaci, cuvintele ridicate în capul oaselor privesc peste noi.//Soarele mănâncă zăpadă, cheia rătăcită în iarbă/se-nvârte discret, nu mă îndur să rup o floare:/la despărţire îţi împletesc în păr luna” (Scriitură).
Urmăresc de vreo doi ani scriitura autorului. Am remarcat uluitoarea sa capacitate de a-şi moderniza arta. Gata mereu să înveţe, poetul experimentează cu cerbicie. În faza barocă, microcosmosul se curbează în el însuşi, într-o deschidere întoarsă: „cu cât suntem mai aproape cu atât trupul/e mai curbat în el însuşi,/întredeschis în partea dinspre tine” (Apropierea). Lumea se îndoaie vizibil, într-o poetică matematică a spaţiilor curbe. Însă numai candoarea şi iubirea au acces la viziunea iniţiatică: „privirea copilului curbează spaţiul, îi împrăştie culorile/pe cârpa cu care a strâns răcoarea ierbii în zori” (entanglement). Adesea metafora devine viziune frapantă, depăşind acrobaţiile stilistice: „între noi s-a crăpat de ziuă”. Altădată voinţa de profunzime devine tezistă: „uneori ne azvârlim atât de adânc unul în altul/că numai Hristos poate să ne scoată vii”.
Referitor la tenacitatea de a ţine pasul cu tendinţele, ar fi de menţionat numeroasele jam-sessions pe care Florin Caragiu le-a scris cu poeţi ca Aida Hancer, Dan Cârlea, Dana Banu etc. Gestul denotă flexibilitate şi capacitatea de a ieşi din carapacea manierei proprii. Poate datorită acestui fapt consider că evoluţia lui poetică este departe de a se fi încheiat. Depinde doar de lecturile cât mai organizate pe care le va practica în viitor. Şi depinde doar de el dacă se vrea poet pur-sânge sau jumătate-sânge. Deşi cartea aceasta conţine nenumărate frumuseţi, rămân la părerea că poezia şi literatura în general trebuie să tindă spre simplitate si claritate.
(text apărut în revista "Luceafărul", An XVI, Nr. 37 (826), 05. 11. 2008, p. 5)
marți, 11 noiembrie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
