vineri, 20 iulie 2018

Poezia


Poezia e o vedere în ghicitură a stării veacului viitor, în care dominanța legilor asupra cuvântului va fi răsturnată. Imaginea universului e recreată pe măsura cuvântului. Stările sufletești nu mai alternează opozitiv sau excluziv, ci se întrepătrund și se concentrează într-o unică stare de grație, ce le integrează și le depășește în orizontul unei resurecții a cuvântului creator de spațiu.

Poezia creează premizele unei străpungeri a inimii, în care trăim paradoxala cuprindere reciprocă a bucuriei și tristeții, vieții și morții, tainei și descoperirii, ce este prefigurarea unei transfigurări și un dar al lui Dumnezeu. Astfel se apropie instinctiv de starea descrisă în Filocalie de sfântul Ioan Scărarul: Eu mă minunez și când caut la calitatea străpungerii inimii. Cum, numindu-se plâns și întristare, are înăuntru, împletite cu sine ca mierea cu ceara, bucuria și veselia? Ce învățăm din aceasta? Că această străpungere este propriu-zis dar al lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Scărarul, în: Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, vol 9, ed. Humanitas, 2005, p. 164).

Poezia exprimă părtășia acestei lumi create la viața Celui ce este, Care și-a pecetluit chipul în zidire. Cu o indefinită nostalgie a paradisului și o tainică atracție față de Împărăție, poezia are impulsul nestăvilit al transcenderii stării actuale a lumii. O transcendere ce poartă în sine lumea pentru a o renaște și a o înscrie pe traiectoria epectazei, a unei înaintări infinite în taina lui Dumnezeu și a unei prefaceri din slavă în slavă.

Urmând vocației sale orfeice și mesianice, poezia e în același timp pogorâre liberă în tenebrele existenței, spre a scoate de acolo în năvodul cuvântului anima, sufletul căzut din prim-planul vieții, lumina ce pulsează în întuneric, pe care întunericul n-a cuprins-o, chipul umbrit, dar nedesființat și indestructibil, al ființei.

Lumina aurorală a poeziei e liberă de aversiune, adversitate și respingere, alunecând fără frecări sau împiedicări pe toate contururile existenței, focalizând prin detalii o atmosferă compatibilă cu libertatea duhului.

Poezia e o împletire paradoxală între rațional și irațional, ce antrenează o mișcare stabilă a minții, un flux emoțional ce decelează prezența inefabilă, amprenta sufletului.

Poezia are nostalgia trupului mistic ce cuprinde sufletul și corpul fără contrariere.


Florin Caragiu

miercuri, 27 iunie 2018

Florin Caragiu, Este (ed. Platytera, 2018)



Referinţe critice

În tot timpul lecturii poeziei lui Florin Caragiu din cel mai nou volum al său m-a însoţit un sentiment de linişte – un sentiment de siguranţă în faţa unei realităţi aspre – aşa cum îl mai trăisem doar în preajma celor mai apropiaţi şi mai scumpi oameni ai mei. În poezia sa, suferinţa a devenit bucurie şi angoasa, speranţă. În poezia sa, disperarea s-a transformat în izbăvire şi neîncrederea într-o dorinţă uriaşă de schimbare. Poezia lui Florin Caragiu îi „face cu mâna viitorului”, încercând să-l anticipeze. E o poezie a iluminărilor. Iluminări pe care poetul le găseşte în cotidian, în bucătărie, pe stradă, în cele mai mărunte şi mai neînsemnate lucruri. Prin poezia sa curge „sânge de înger”.  Una dintre imaginile sale – „aburul ceaiului de dimineaţă/ trece prin ferestrele mari/ în anul ce se iveşte” – e  un nou mod de captare a revelaţiei în poezie. Un mod neostentativ, minimalist, smerit. Trecerea timpului fiind comparată cu aburul ceaiului. E tot ce mai rămâne după trecerea unui an, dar şi după scurgerea timpului în general. Anume acest tip de revelaţii şi le pune Florin Caragiu la temelia poeziei sale. O poezie cu adevărat răscolitoare.

Dumitru CRUDU 

Într-o lume care nu numai că nu respiră poetic, dar pare definitiv prizonieră în Gestell, Florin Caragiu îi cere poeziei, spre deosebire de majoritatea congenerilor, nu să ricaneze pe seama veacului bolnav și a lumii căzute, ci să-și redescopere virtutea contemplativă. Îi cere – și își cere – o răbdare cvasimonahică, sinonimă exercițiului spiritual. „Se întîmplă ceva acolo unde nu se întîmplă nimic.” Iar miracolul – fulgurant, o... „litotă” epifanică – se chiar întîmplă: materia opacă prinde să se străvadă, căpătînd transparențe nebănuite, lucrurile și chipurile își dezvăluie conturul hieratic, atmosfera banală a cotidianului se transfigurează atinsă de grație. După care atmosfera profană se reface, „răutatea zilei” își urmează cursul, fără însă a putea șterge urma jubilației discrete. Rămîne o stare ce amintește, într-o măsură, de poezia tîrzie a lui Montale: nostalgie și seninătate. Și un duh filocalic, vorbind despre puterea simplității și a fragilității, „păpădia aceasta de lacrimi”.

Ovidiu NIMIGEAN


duminică, 20 mai 2018

înserare





vârfurile copacilor
se leagănă peste câmpia cu maci
visul se coace încet
sub penele anilor
mai e bisericuța lângă noi?

în curtea uncheșului
pisicuțe, cloști, pui de găină,
cocoși, rațe, curcani și un cal
laolaltă ca un șirag de mărgele
se-mprăștie

pământul liniștit
își adâncește în sine urechea
ascultă dunărea

copiii aleargă încoace și-ncolo
fără habar
lăsând ziua să cadă

scapără o lumină

viziru, 18 mai 2018