sâmbătă, 30 august 2014

clișeu





tot ce - mișcat de spirit - se leagă de bine
oricât de complex și original
trezește un sentiment de déjà vu 

(e un semn că îți vorbește
pe limba chipului tău)

mințile decadente numesc asta clișeu

miercuri, 27 august 2014

cum să începi / despre poem





e un clișeu că o poezie se termină
imaginează-ți pe cineva care merge pe stradă
se uită în dreapta și-n stânga
vorbește cu unul și altul
face semne cunoscuților și necunoscuților
se așază pe o bancă, închide ochii
și dispare fără să observe nimeni

undeva în noapte se-aprinde o lumină
și cei întârziați, cei rătăciți și cei abandonați
se prind de firul pe care ea îl lasă în urmă
deși mai e mult până la un adăpost răsuflă ușurați –
ceva îi împinge să se lase în voia căii lor –
cum ai da drumul la muzică înainte de culcare

așa e cu tributul ăsta liric
când lumea spune că se termină
abia începe – sau altfel:
un poem nu se sfârșește pentru că e un pod subțire
care leagă viii și morții

marți, 26 august 2014

poem





cel mai greu e să-i spui lui Dumnezeu
Te iubesc
când te întorci cu fața spre El
îmbrăcat în cămașa morții
viața sprijinindu-te să nu cazi

cuvintele nu ies decât cu tine cu tot
înaintezi șchiopătând
simțurile ca un braț de vreascuri se încing
scânteiază
 
nu ceri nimic

aport






dimineața e un câine ce se întoarce la tine
cu gândul tău în dinți
după ce l-ai aruncat departe în noapte

o mângâi pe cap și scrii
despre cum rătăceai peste dealuri
pietrele îți forțau gleznele
în vis sau aievea
ți s-a-ncurcat în păr un liliac

acum duci mâna la cap cu teamă
speri că e floare

întotdeauna după un lucru bine făcut
urmează un gol
te desprinzi de el cum ai ieși
dintr-o ascunzătoare în care te aștepți
să nu te găsească, să te găsească

duminică, 24 august 2014

poem de stradă





soarele își toarnă în cap o găleată cu apă
se plânge că de prea multe ori te întorci
în locul de unde ai plecat
ocolind problemele
retrăind scene violente
încât nu mai simți ce se întâmplă în jur
chiar acum când apeși pe accelerație
dai de persoane vorbind singure
traversând pe roșu fără să se asigure
râzând și plângând în același timp
pentru că nu știu să dramatizeze
scena întâlnirii cu libertatea în care se stinge lumina
așa cum la cutremur
oameni perfect normali se buluceau pe scări
au rămas nemișcați unul cu mâinile în părul altuia
după ce s-a terminat totul nu-și mai aminteau nimic