marți, 20 mai 2014

în zori





Dacă aș putea să iau tristețea ta și s-o las
Pe obrazul palid al mării, încrețit de o adiere
În bătaia soarelui de dimineață, în răcoarea
Îmblânzită de el, și dusă de un curent iute
Pe nesimțite s-o văd deodată departe,
În larg, străpungând orizontul cum taie un cuvânt
Mișcarea buzelor, sau cum pasărea sfâșie
Pânzele de vânt aruncate peste bancuri de pești,
Dacă de acolo, din barca răsturnată a astrului
Ce se-nalță din valuri, ar crăpa brusc distanța
Și o rază scăpată ca din greșeală mi-ar lovi
Tâmpla cu liniștea sa, trăgînd înapoi gândul,
Mi-aș aduce aminte de răpirea lumii în cânt.  



Ioan Pop Bica, „Nesăbuita umbră” (ed. Brumar, 2013)



În volumul „Nesăbuita umbră” (Brumar, 2013), apărut în cadrul Colecției de poezie Vis-à-vis, coordonată de Luigi Bambulea, poetul Ioan Pop Bica proiectează pe peretele de hârtie al paginii, ca la un spectacol cu umbre, fugare siluete, profiluri, impresii.
Nu întâmplător regăsim frecvent motivul umbrei, o umbră „în care ascunsă se-apleacă / o lebădă suferindă”, „umbra ploii” aşternute „pe fundul fântânii”, umbra care „face semne de despărţire”, când „totul este o comoară”, umbra „rămasă-afară”, „umbra verii” în care se profilează pasărea ce „şi-a petrecut / viaţa zburând”.
Un alt motiv asociat cu prospeţimea şi fulguranţa tuşei lirice este cel al primăverii. În aceasta poetul se poate sprijini, ea apărându-i „ca un licăr de voinţă”. 
Imaginile parentale se insinuează discret abisal, pulsând în ritmul „bătăii de clopot”, sau al toarcerii lânei, timp în care, spune autorul, „visam păpuşi pe care / le puneam să facă ghemul / (…) să-i fie mai uşor mamei”.
Cuvântul poetic, „trecut prin dragoste şi mânie / într-un timp scurt şi fugar / ca un surâs”, are aceeaşi notă de paradoxală asociere a fragilităţii şi forţei. Tot ceea ce „spulberă” astfel privirile încrucişează viaţa şi moartea în raza frumuseţii: „moartea face să nu îmbătrâneşti / ea opreşte frumuseţea / în drum spre seară”.
Seara, asemenea umbrei, sugerează întoarcerea spre sine, contracţia orizontului, focalizarea stărilor interioare în care se păstrează „urma” unei întâlniri, „răstignită pe trup ca o icoană”, amestecul nelămurit între sens şi întâmplare, insinuat prin imaginea cheii răsucite în „zarul unei uşi”, dar şi orizontul de aşteptare al singurătăţii, rămasă „în casă cu uşa deschisă”.
Înălţând „gestul comun” la „fiorul autenticităţii trăirilor lirice”, după cum observă Constantin Cubleşan, poezia lui Ioan Pop Bica are acel „farmec melancolic” (Mircea Petean) care oferă artei sale minimaliste o voce individuată, ce recreează artistic „iluzia firescului, a simplităţii şi a desuetudinii, acolo unde autorul socoteşte că merită” (Ovidiu Pecican).


Florin Caragiu


luni, 19 mai 2014

ninge în centrul vechi





puful de plop a-mpânzit totul
zboară printre mașinile adormite la stop

între casele cu bulină roșie e liniște
inspirația mea imperceptibilă
exersează principiul lui zenon

lumina de seară ți se trezește în ochi
o depășești încet, atentă să nu strivești
florile fără număr ce ies din caldarâm

mireasma lor îmi dilată plămânii

continuăm să ne ținem de mână
chiar și când ne dăm seama că suntem
la trei străzi distanță


sâmbătă, 17 mai 2014

la plecare





mai bea un pahar de tăcere
gura ta rece nu găsește ieșirea
din câmpiile camerei de dormit
stau nemișcat între două vârste
a ieșit soarele din cartea mică
în care-ai pus la spălat zilele

dinții lui albi strălucesc în carne

ca o floare de nu-mă-uita
când luneci pe ușă și te întorci
să vezi pentru ultima oară
licărul ochilor mei în măciulia
patului pe care ai lustruit-o
azi-noapte, neștiind ce faci