„N-avem voie
să fim obosiți/ când ziua genunchii își strânge?“ Nu, îi răspund lui Florin
Caragiu, chiar dacă vrednic este lucrătorul (poetic) de plata sa. Neodihna
autorului vine dintr-un apofatism discret, din ceea ce subzistă, nerostit, dincolo
de cuvinte.
On reste sur sa soif, ar zice francezul. Și aceasta nu
pentru că în Omul cu două inimi (Editura
Vinea, 2014) relieful semantic al imaginilor ar fi erodat: „calci foarte încet,/
încât mi se-ascute auzul/ și miliarde de voci aleargă în el/ pe loc / ca pe o
bandă rulantă,/ spunând lucruri care opresc/ expansiunea universului“.
Dacă ar fi
scris proză, Florin Caragiu ar fi făcut-o probabil în focalizare internă, e la
el un ochi interior care învăluie, întotdeauna cu dragoste, lucrurile și ființele:
„dacă nu mai poți trage spațiul afară/ din tine, lasă-l să crească“.
Nu întâmplător,
dominanta preocupărilor poetului este iconicul, raportul conceptual al
obiectului cu Chipul, tensiunea asimptotică înspre Divinitate. Surprinzător însă
(sau poate nu), planurile nu sunt disjuncte, imanentul conține virtual
transcendentul în măsura în care, potrivit vechiului dicton arab, „frumusețea e
în ochiul care privește“. Fără opinteli metafizice, fără (neo)gnostica fractură
ontologică dintre suflet și trup, dintre lucru și idee (noema, dar și eido):
„cerul se-nfășoară în jurul grădinii/ amesteci miere și lămâie în ceașca de
ceai“. E „un om cu două inimi“ poetul, amândouă din carne și amândouă din duh,
atot-izvorând iubirea ca fenomen ideomotor al întregii zidiri: iubirea de soție
(căreia de altfel îi dedică volumul), de rândunele sau, de ce nu, de autostrăzi.
La aceeași
editură, în același format și prefațată tot de Carmen Lasswell, cartea Dianei Caragiu
aparține animei (fără umbră) lui
Florin, care ne invită la un „exercițiu de respirație“.
Dacă-mi este
permisă o lectură jucăușă a pactului de lectură din titlu, inima are nevoie de plămâni.
„Arta nu reflectă, ci produce realitate“, observă pe bună dreptate prefațatoarea:
„când ziua face cumpănă în poarta nopții/ și luna se dezbracă în picioare/ să
nu ne dezlipim retina“.
Eul poetic
al lui Florin e discret, oarecum retractil (dintr-o smerenie pe care sunt
convins că și-o ignoră), poezia Dianei e în schimb explozivă, solară, dinamică.
Din coliziunea de imagini de pe axa sintagmei țâșnește, paradigmatic, metafora,
luminoasă chiar și atunci (poate mai ales atunci) când e tristă: „ce frumos se întinde
peste noi moartea,/ clipește des, vinovată și nevrotică,/ așa trece/ viața/ pe
drumul spre mine o văd cum se pierde/ în bluza ei roz, cu fustă pepită și
pantofii mamei/ absentă ridică din umeri, vorbește singură/ ar vrea să plângă,/
buza de jos îi tremură/ își aduce aminte că e frumoasă și merită trăită“.
Două oglinzi
poetice reflectându-se una în alta, volumele semnate de Diana și Florin Caragiu
refac, fiecare în felul său, drumul mereu înnoit al metaforei. Cu multă
dragoste, căci dragostea niciodată nu cade. Iar restul nu-i decât literatură...
Lect. univ. dr.
Virgil Borcan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu