marți, 20 mai 2014

Ioan Pop Bica, „Nesăbuita umbră” (ed. Brumar, 2013)



În volumul „Nesăbuita umbră” (Brumar, 2013), apărut în cadrul Colecției de poezie Vis-à-vis, coordonată de Luigi Bambulea, poetul Ioan Pop Bica proiectează pe peretele de hârtie al paginii, ca la un spectacol cu umbre, fugare siluete, profiluri, impresii.
Nu întâmplător regăsim frecvent motivul umbrei, o umbră „în care ascunsă se-apleacă / o lebădă suferindă”, „umbra ploii” aşternute „pe fundul fântânii”, umbra care „face semne de despărţire”, când „totul este o comoară”, umbra „rămasă-afară”, „umbra verii” în care se profilează pasărea ce „şi-a petrecut / viaţa zburând”.
Un alt motiv asociat cu prospeţimea şi fulguranţa tuşei lirice este cel al primăverii. În aceasta poetul se poate sprijini, ea apărându-i „ca un licăr de voinţă”. 
Imaginile parentale se insinuează discret abisal, pulsând în ritmul „bătăii de clopot”, sau al toarcerii lânei, timp în care, spune autorul, „visam păpuşi pe care / le puneam să facă ghemul / (…) să-i fie mai uşor mamei”.
Cuvântul poetic, „trecut prin dragoste şi mânie / într-un timp scurt şi fugar / ca un surâs”, are aceeaşi notă de paradoxală asociere a fragilităţii şi forţei. Tot ceea ce „spulberă” astfel privirile încrucişează viaţa şi moartea în raza frumuseţii: „moartea face să nu îmbătrâneşti / ea opreşte frumuseţea / în drum spre seară”.
Seara, asemenea umbrei, sugerează întoarcerea spre sine, contracţia orizontului, focalizarea stărilor interioare în care se păstrează „urma” unei întâlniri, „răstignită pe trup ca o icoană”, amestecul nelămurit între sens şi întâmplare, insinuat prin imaginea cheii răsucite în „zarul unei uşi”, dar şi orizontul de aşteptare al singurătăţii, rămasă „în casă cu uşa deschisă”.
Înălţând „gestul comun” la „fiorul autenticităţii trăirilor lirice”, după cum observă Constantin Cubleşan, poezia lui Ioan Pop Bica are acel „farmec melancolic” (Mircea Petean) care oferă artei sale minimaliste o voce individuată, ce recreează artistic „iluzia firescului, a simplităţii şi a desuetudinii, acolo unde autorul socoteşte că merită” (Ovidiu Pecican).


Florin Caragiu


Niciun comentariu: