nu știu

despre un poem nu se pot spune multe

într-o zi ploioasă ca asta te dai cu pământul

până ce viaţa iese din tine

şi la umbra ta se aşază – tu încă rotindu-te –

cu flori adormite pe gleznele ude

e abătută, şi nu eşti pregătit să aluneci

o dată cu vântul pe golul ei din obraji –

în acel spaţiu adâncit cu grijă

în sine a dansat cândva universul, a vorbit

o piatră către osul culcat, la auzul veştii târzii

ce preferi: să vorbeşti frumos despre ceva trist

sau despre un lucru frumos cu tristeţe?

cu surâsul răstorni un neînsemnat gând

şi, de la el începând, ca un castel

din cărţi de joc se prăbuşesc toate