de la o vreme când merg la culcare
să scutur în așternuturi oboseala zilei, aplec un pic capul.
s-a înălțat vreun prag?, mă întreb, știu bine că eu n-am crescut.
până la urmă e o nevoie plăcută,
aș putea să spun că o ființă minunată îmi stă înainte.
înainte s-adorm, revăd toate locurile
străbătute cu grijă. urmele
sunt calde,
ai zice că-mi țin locul liber, cât timp sunt absent.
dar eu adorm și stelele se apropie
de liniștea rămasă în spațiile părăsite.
și la sculare, când îmi ridic de pe pernă ceafa,
pământul se rotește cu mine și din inerție
îmi dă un ușor avânt. eu însă rămân o clipă, două,
așa, nemișcat, înainte să mă apuc de lucrurile
obișnuite. nu pot să spun că în acel moment mă gândesc la ceva.
o ființă minunată îmi stă înainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu