duminică, 21 iunie 2015

Colaj






Pur și simplu au inventat
Iar într-o bună zi
Din motive necunoscute științei
O fostă pasăre
După o scurtă discuție
În timpul zborului
Contactase temperatura universului –
Un univers care se rotește –
Fremăta de entuziasm
Era atât de neinițiată
Simțindu-se jenată a făcut un tur
Până să apară
Pentru prima simulare
Deasupra intrării
Nimeni nu ne-a spus vreodată
Ne-ar fi țâșnit
Atractiva explicație
Nu te teme să greșești
Indiferent ce vor scrie
Experiența rămâne
Un lucru incredibil
Ce face ca totul să fie
Un Univers pentru începători

duminică, 14 iunie 2015

Turnul lui Babel







Turnul lui Babel e, pe undeva, însăși pretenția totalizatoare a cunoașterii raționaliste, autosuficiența rațiunii ce își închipuie că poate epuiza (monologic, autonom) taina infinită a existenței. În fond, rațiunea însăși își trage substanța din fondul de aur al tainei dumnezeiești ce dă logos și orientare spre dialog creației.

marți, 2 iunie 2015

Esența artei






Arta nu oglindește pasiv realitatea, ci îi schimbă mai mult sau mai puțin discret ordinea, valoarea actului artistic stând tocmai în mutația de sens pe care o operează în raport cu o scanare naturalistă a realității, și e vorba de fermentul personal, antientropic, investit în miezul realității, care îi dospește imaginea și o pune într-o lumină nouă, ce scurtcircuitează prima impresie și așteptările comune. Dacă se folosește de contraste, de forța de sugestie a negativului, asta nu înseamnă că arta este în esența ei negare, că orizontul ei de devenire e arondat tragicului, ci se poate observa că esența artei e tocmai o răsturnare a negării, o negare a negării prin valențele expresivității artistice, în chiar miezul fenomenului tragic. Arta înseamnă paradoxul unei experiențe ce răstoarnă perspectiva asupra lumii. Ea nu exprimă nevoia de sens într-un simplu contrast cu absurdul existenței (cum se întâmplă în vederea comună), ci manifestă nevoia de sens în și prin chiar absurdul existenței, la fel cum o sămânță poate germina ca prin miracol în crăpătura unei stânci și se poate dezvolta acolo, în condițiile cele mai nefavorabile, sub forma unei plante luxuriante.

Florin Caragiu

miercuri, 13 mai 2015

în prag






întotdeauna mi-a plăcut să surprind crăpatul zorilor,
îngemănarea zilei cu noaptea,
când trăsăturile lucrurilor se desprind
de magma spaimei dintre a fi și a nu fi
și triluri de păsări țâșnesc ca un sânge proaspăt
din venele tăcerii. și când cineva mi-a lipsit,
am așteptat îndelung revărsatul unor ochi
ce străbat în lung și-n lat lumea.
între timp, tot aprind lumânări –
nu să mi se arate ceva, ci să fiu văzut și atins
din locul unde toate apar ca prin vis
și întunericul se luminează la față.

 


tunelul





imaginea prăbușită pe treptele sângelui.
iar tu lângă ea, surâzând,
rostogolind clipele de grație în haloul rece al nopții.
așa, le adaugi un cot cu risipa unui simț ce desprinde încet
teama lipită de tine.
apoi muzica desparte apele, ca o durere
aducătoare de fericire neprotejată,
în timp ce pășești prin mijlocul ei.