marți, 24 februarie 2015

așteaptă-mă la capătul firului
















picătura care umple paharul se prelinge 
pe apa sâmbetei calmul tău 
ca un fachir calcă pe sticla sfărâmată
un filament de adn sare coarda
urmărește ideea așezată pe scăunel la umbra palmei
îngălbenită și întoarsă la colț 
ne amintim înainte să se termine 


Serile Sinapsa, între poezie și iconografie (înregistrare video)


luni, 23 februarie 2015

Serile Sinapsa (ediția a XI-a, reprogramată)

Serile Sinapsa (ediția a XI-a, reprogramată)

Invitați: Adrian Georgescu, Sorin Lavric, Monica Patriche
Moderatori: Florin Caragiu, Octavian Soviany

Braseria Alouette, Str. Bibescu Vodă nr. 19
Vineri 27 Februarie 2015 ora 18.00

Organizatori: Florin și Diana Caragiu
Partener Media: FDL.ro Fabrica de Literatura

duminică, 22 februarie 2015

restart















strănutul unui cal în ceață / nimic important / nu suntem singuri
sub așternutul nopții / mișcarea coasei / întipărită în șolduri
primul gând / stinge lumina / o luăm de la început
gura, mâinile, ochii se deschid / se închid / spun ceva 
ne iau de la zero / anii / distanțele / ploaia grăbită să umple golurile
vântul rătăcind în spărturi / ninsoarea leșinată pe iarbă
soluția scăpând mereu printre degete / firul călăuzitor încurcat
în sânge / într-un ochean părăsit de văz / cristalinul -
un perete de apă / un râu fără albie / traversat de o pasăre fără aripi 

joi, 19 februarie 2015

Serile Sinapsa (IX) cu Catia Maxim și Lucian Vasilescu



(înregistrare realizată de Victor Potra.)

Poezia lui Lucian Vasilescu se naște ca o afrodită “din spumă de malţ fermentat ca la luvru”. Într-o stare de înserare existențială, ușor blazat, ușor exaltat, pendulând între ironie și melancolie cu o tristă și mirată survolare de sine pe valul lumii care îl urcă și îl coboară, prefăcându-se că îi pasă și chiar păsându-i, punând “sare pe marginea halbei ca pe o rană deschisă”, campion al unei așteptări atât de frumoase încât “ar fi şi păcat să se întîmple ceva”, autorul ne servește un savuros cockteil textual, amintindu-ne că “strada e întotdeauna acolo” și “cea mai pură realitate e mai tare ca noi”.

Florin Caragiu
 
“Cine mai ține totuși socoteală la nefăcutele din Balcani?” În “Îngerii din Moscopole” (ed. Tracus Arte, 2011), roman de ficțiune istorică zugrăvind căderea cetății Moscopole de la 1788, Catia Maxim ne înfățișează năruirea unei realități, preschimbarea de necrezut a frumuseții și armoniei în haos și dezordine. Tragedia plutește în aer, neputând fi evitată. Legănându-și în noapte spaimele, orașul cotropit degajă “jocul unor misterioase culori”. Ițele se țes, pregătind dansul morții. Lumina își acoperă chipul... Reușind nu numai să ne facă prezentă înaintea ochilor o lume apusă, ci făcându-ne pe noi înșine prezenți în miezul frământărilor ei, autoarea surprinde frumusețea chipurilor strânse dureros sub sarea lacrimilor. “Când a fost ieri, când a fost azi?” Vedem cum în inima vâltorii nebune a istoriei, la atingerea dragostei, timpul se topește ca un fulg.

Florin Caragiu

Poezia Corneliei Maria Savu e un îndemn la călătorie pe un drum zguduit de frisonul unei istorii indescifrabile, peste care “moartea se / face ghem ca un câine de pază”, asemeni memoriei “care se tolăneşte pe unde-i / vineri”. Apropierea fonetică catalizează diseminarea înțelesurilor. Așa te poți culca în scrisul propriu “ca-ntr-un sicriu de / plop, uşor, pornit în derivă pe râul amniotic”. Câmpia neagră, scrumul existenței sunt contemplate cu “orizontul înfipt în ochii încă larg deschişi”, semn al unei conștiințe lucide ce realizează, dincolo de pendularea între “clopoţeii efectelor şi dangătul cauzelor”, sau între răfuială și alibi, că “numai dumnezeu poate face / lucruri noi pentru că spaima / de cele vechi nu-i şiroieşte / aurită pe tîmple”.

Florin Caragiu

marți, 17 februarie 2015

Prin credință spre libertate


În volumul “Imnele Țării Românești” (ed. Cartea Românească, 1981), Ioan Alexandru așază istoria unui neam în raza eternității. Calea spre paradis e mediată de jertfă, una care impregnează în cele mai intime fibre ale trupului nădejdea învierii: “Sângele-n mine-a paradis miroase / Zdrobit de viu pe crucea cărnii mele” (Trandafirul). Pentru poet, “Fiece clipă trage spre vecie” (Ioan Climax), curentul suitor spre viața veșnică fiind asociat, în priveliștea martiriului Sfinților Brâncoveni, cu motivul scării și cel al rugului aprins: “Și mai departe urcă vâlvătăi / Până la cer mlădiță din mlădiță” (Brâncoveanu).
Restaurarea firii, a cărei integritate originară e închipuită de cămașa într-un fir, precum și copleșirea prin duh a morții, o dată cu ascensiunea la cer a sufletului martirului, e figurată prin purtarea propriului cap de către cel decapitat: “Desculț într-o cămașă dintr-un fir / Cu pruncii tăi pe uliți bizantine / Cu capu-n brațe strămutat la cer / Te văd în veci părinte Constantine” (Brâncoveanu). “Deschise toate ca-ntr-o așteptare” (Autoportret) fiind, germinează în tot cuprinsul textual paradoxul, mirarea privitoare la “Cine poate umple cu pământ / Golu-acesta plin de nemurire” (Hurezi).
Prin așternerea în ape a suferinței, se creează efectul de transparență, străvederea pământului nou al făgăduinței: “Când suferința-ncepe să rodească / Se străvede celălalt pământ” (Caraimanul). Purificarea însăși e o pășire în orizontul învierii: “Se curăță ca marea firea ta / Se leapădă țărâna de morminte” (Fără titlu).
Atracția către cele cerești conferă substanță nevoii de libertate: “Ești legat dinspre pământ de toate / Dar către ceruri câtă libertate” (Logodnă), libertate concretizată într-un raport intim cu credința, deoarece “Prin credință intri-n libertate / Te-apropii de minunile dintâi / Când fost-au lumile desfășurate / Le era cuvântul căpătâi” (Atanatos). În acest sens al reconectării împlinite în Poezie cu Facerea (Poesis), “poesia-nseamnă libertate” (Autoportret).
Credința presupune, la rândul ei, arderea lăuntrică, metanoia, conștientizarea faptului că “E un moment în fiece risipă / Străfulgerând în noapte printre ploi / Și să te-ntorci e cale de o clipă / De la cenușă-n flacără-napoi” (Fiul risipitor). Calitatea participării personale la taina Logosului ce ține toate întru iubirea Sa are relevanță pentru întreaga creație, dat fiind că, în sens iconic, realitatea se constituie dinspre lăuntru spre afară: “Toate-s lăuntric, cosmosul se ține / În leagănul luminilor din mine” (Lăuntric), iar prin “lucrarea nelumească” a Harului ”mai nimicul se pleacă spre divin” (Garoafe). Sentimentul cosmic e amplificat de perspectiva holistică, de imaginea universului “întreg cuprins în fiecare creatură”. În taina întrupării Logosului dumnezeiesc sunt cuprinse fluxul și refluxul lumii în veșnicie: “Logosul străpuns de întrupare / De marginile lumii s-a atins / Și devenită-n el ne-ncăpătoare / În veșnicie iarăși s-a prelins” (Deplinătate).
Singura rațiune a învierii apare a fi iubirea. Ritualul iubirii este însăși mișcarea nestăvilită a memoriei spre hotarul paradisiac: “Pământu-n cosmos e-nvelit de rituri / Să lunece în rai din amintiri” (Isvor tămăduitor).
Ioan Alexandru folosește în descrierea sa a dublei mișcări, de pogorâre a cerescului și de ascensiune a pământescului, felurite decoruri iconice, motive focalizatoare de sensuri duhovnicești, asimilate din tradiția creștină. Așa întâlnim motivul păunului, simbol al nestricăciunii și al învierii, motivul bradului, simbol al conjuncției dintre moarte și nuntă, sau dintre jertfă și înviere, și deopotrivă simbol al arderii de sine, al nestricăciunii și al scării raiului, apoi motivul perlei, înfășurare a scoicii în jurul rănii ei, simbol al plânsului interior ce concentrează și face să transpară focul mistuitor al suferinței, ca o limpezire întru înviere, precum și motivul florilor ca simbol al miresmei nestricăciunii pe care o răspândește jertfa martirilor: “Sunt flori ce nu se nevoiesc în fruct / Mireasma ține loc de rodnicie / În loc să bată drumul cel mai lung / O iau pe scurtătură-n veșnicie” (Mireasma).
Motivul troiței este și el prezent, ca simbol iconic al finalității dumnezeiești a creației, al dragostei ca forță aflată la temelia vieții și preschimbării ei, purtătoare a pecetei transcendenței: “Numai cât dragostea îndură / Poți săvârși în creștere fisură” (Iubirea). Prin alăturarea dintre flori și spini motivul trandafirului simbolizează calea cea strâmtă și cu necazuri ce duce spre viața veșnică: “Printre spini se furișează blând / Un boboc atins de nemurire” (Trandafirul). Motivul crinului conjugă simbolul purității cu cel al comuniunii, “Precum pe-aceste lujere plăpând / Nu se înalță-o singură-nflorire / Boboci sunt mulți și se deschid pe rând / Și laolaltă-ajung neprihănire” (Crinul).
Grija poetului este “să nu închidem zarea peste noi”, cu alte cuvinte continua deschidere a perspectivei spre ceea ce dă sens și hrănește euharistic ființa creației, și anume Logosul întrupat, pentru ca “Această patrie, acest pământ / Să-l pregătim încet de înviere” (Identitate). Motivul lacrimii apare nu doar ca expresie firească a suferinței ci și ca mediu simbolic al zugrăvirii în suflet a tainei împărăției cerurilor, când “lacrimile întețite-n geană / Înger către ceruri le răpi / Și pământul deveni icoană / Înger și om să-l poată locui” (Sinaxar Brâncovenesc). Plânsul duhovnicesc poartă în sine nădejdea învierii, după trecerea prin moarte, a ceea ce “trăia străvăzut”, făgăduința unei realități ce nu poate fi cuprinsă încă plenar de condiția actuală a lumii.
Aici, totul stă sub semnul închiderii în teamă, al destrămării, chiar de e “menit s-ajungă paradis” (Amurg). Însăși condiția actuală a spațiului și timpului ne dau senzația acută de lipsă de spațiu și timp. Trăind sentimentul neputinței de a accede la “neumblatul celălalt”, la pașii pe care lumile nu îi pot încape, conștiința se predă “aripelor în somn” și “albelor colombe peste ape” (Autoportret), simbol al urmării insuflărilor Duhului.
În această mișcare de lăsare în voia harului dumnezeiesc se revelează temeiul și sensul ultim al existenței, așa încât, chiar dacă “i-o ardere în fiece făptură / Fie-ntru jertfă fie întru scrum” (Ardere), poetul poate să contemple și să descrie imnic, în miezul imperisabil al vieții create, chipul iubirii: “De iubire sunt străpunse toate / Cosmosul de dragoste-i ținut / Și de-aceea în eternitate / Nimeni nu e dat ca dispărut”.

Florin Caragiu



luni, 16 februarie 2015

Serile Sinapsa (XI) cu Adrian Georgescu, Sorin Lavric și Monica Patriche


Serile Sinapsa (ediția a XI-a)

Invitați: Adrian Georgescu, Sorin Lavric, Monica Patriche
Moderatori: Florin Caragiu, Octavian Soviany


Braseria Alouette, Str. Bibescu Vodă nr. 19
Sâmbătă 21 Februarie 2015 ora 18.00 - EDIȚIE REPROGRAMATĂ Vineri 27 Februarie de la 18.00

Organizatori: Florin și Diana Caragiu
Partener Media: FDL.ro Fabrica de Literatura

***

În textele lui Adrian Georgescu cuvintele sunt încredințate scrisului ca “sângele absorbit de țărână”. Una lângă alta se statornicesc întrebările, răspunsul “adastă ca să-și deschidă cupola”. O pleoapă de lumină bate bezna, gândul preschimbat în rugăciune se înalță spre Dumnezeu ca un “porumbel izbucnit dintr-o cută a pământului”. Respirația literei capătă ritmul și profunzimea rostirii liturgice, ce împresoară “adevărul cu dezvăluirile inimii”. În tinderea de a cuprinde necuprinsul, ni se înfățișează un relief al paradoxurilor fecunde, în care autorul poate spune: "scoate-ți lumea din amintire, dar și din uitare". Un fel de a exprima nevoia de eliberare de masca mortuară a existenței create și de regăsire a chipului înzidirii ei în viața cea fără de hotare de la izvorul Treimii.

Florin Caragiu

Recuperând în filosofie iubirea de înțelepciune din nisipul logicii sterpe, adept al unei gândiri deschise, Sorin Lavric redescoperă valența afinităților culturale, stofa aristocratică a valorii și importanța respirației comunitare ca soluție la deșertificarea peisajului spiritual.

Florin Caragiu

La Monica Patriche curgerea heraclitiană și nemișcarea parmenidiană se însoțesc poetic în felul în care zidul apare ca o rochie de mireasă, barierele între memorie și făpturi se topesc și îngerul se mută dintr-o carte în alta. Oriunde ai privi, te întâmpină semnul ștergerii granițelor din lucruri, o dată cu prefacerea timpului în melos.

Florin Caragiu