miercuri, 16 aprilie 2014

trezire





o cameră în paris sau, mai bine, parisul
din cameră? pe ochi, dimineaţa pe limba ei scrie
adâncituri, linii, umbre. o chitară pluteşte
în carne.

din vasul încăpător de lut ies
frunzele aspre ale palmierului – ţes spaţiul
în toate direcţiile. se întretaie ca paşii
pe dalele de culoarea cafelei,
ca florile cu petale subţiri
croite pe rochia căzută în falduri.

un scaun negru cu picioare înalte
proptite lângă uşa de sticlă
împinge în faţă mâna odihnită pe coapsă.

zâmbind, aproape atingi un lucru uitat
cu îndemnânarea secretă a orbului
şi dând să-l prinzi – fără să-l vezi –
ca pe amfora unui corp
cu genunchiul stâng uşor îndoit,
deschizi o fereastră în aer. 

luni, 14 aprilie 2014

Iustin Panța: "Intențiile tăcerii" (Charmides, 2012).




După apariţia la editura Vinea a Operei lui Iustin Panţa într-o Ediţie Definitivă, „Iustin Panţa debutează”, cartea „Intenţiile tăcerii” (Charmides, 2012) fiind „pregătită pentru tipar în 1986, când Iustin avea 22 de ani” – observă în cuvântul introductiv Alexandru Uiuiu, accentuând în plus gravitatea rostirii poetului trăitor „ca o picătură de sânge care vorbeşte”.

În tărâmul nelămuritului, al tăcerii în care se topesc cuvintele:

„Vreau şi eu să vorbesc – dar tu îmi pui degetul pe gură / făcându-mi semn să tac. / (Este un gest moştenit din trecut, / în care celor tineri le era neîngăduit să vorbească / celor bătrâni, comunicau doar prin semne). / Atunci am tăcut. Chiar mai mult, / ţi-am sărutat încet degetul. / Dar îmi aminteam: va veni ziua când fiecare / va trebui să adunăm toată sarea risipită în timpul vieţii / cu pleoapele” (Risipa sării),

au loc convertiri nebănuite ale imaginii lumii şi sinelui:

„Şi te priveşti. / Şi te priveşti. Şi te priveşti. Şi observi că semeni binişor / cu cel pe care-l urăşti, da, da, chiar şi pomeţii obrajilor / culoarea ochilor, nasul… / Da, eşti leit acela pe care-l urăşti, îl urai – îţi şopteşti duios – / acum îl iubeşti. Eşti îndrăgostit nebuneşte / de el” (A doua tâlcuire în oglindă),

actualizări iconice ale posibilului:

„Ea s-a îndrăgostit de un mort. / Ea stătea în genunchi şi plângea. / Ea nu a existat niciodată. Niciodată” (Pledoarie pentru ea).

Sub forţa gravitaţională a eului, dorinţa ricoşată în durere îşi exercită impactul asupra fiinţei, conferind cunoaşterii dramatismul unei sângerări provocatoare de sens: 

„Când bate vântul – asta înseamnă că este o uşă / a lumii întredeschisă (…) Dorinţa mă îndeamnă să posed totul şi trag totul înspre mine / aşa cum un copil care merge de-a buşilea / trage de colţul feţei de masă / şi sparge paharele şi vaza de cristal. Asta nu-i nimic. / Dar apoi el duce la gură cioburile acelea, / aşa cunoaşte el lumea, cu gura, / se răneşte, sângerează şi plânge. Asta înseamnă ceva” (A patra tâlcuire în oglindă).

Limbajul însuşi are dificultăţi în a fixa experienţa paradoxală, stările trecerii la limită:

„Râsul şi plânsul – întotdeauna m-am slujit de ele greşit, / ca de două cuvinte pe care le confund, / dintr-o limbă aproape necunoscută” (Confuzii),

între subiect şi obiect având loc surprinzătoare oglindiri reciproce, transfuzii şi fuziuni:

„Este mai bine aşa – să fie o gratie la fereastra / mezaninului învechit de pe o stradă imaginară, / o gratie pe care încerci să o smulgi din peretele gros/ şi nu reuşeşti; fiindcă ea se continuă / prin tine” (Mai bine aşa); „Poate ai să vezi odată venind înspre tine o fiinţă / (orice poate fi o fiinţă când te oglindeşti tu acolo) (…) Bine – mi-a spus fiinţa aceea venind înspre mine / atunci pipăie-mi palmele, uită-te bine la ele. / Şi am crezut” (Promisiune).

Gândul îşi developează în limbaj marca intersubiectivităţii, cuvintele însele fiind, în labirintul existenţei, semne indicatoare spre Celălalt, purtătoare de sens între chipul realităţii şi realitatea imaginii:

„Îi vorbeam (frământându-mi mâinile una de alta, / în palmele lor începând să se reflecte neliniştea vorbelor mele): / «Încearcă să nu repeţi. Ci să spui. / Repetând un cuvânt, fiecare silabă a lui se toceşte de îndârjirea ta / şi atunci îi uiţi înţelesul. (Acesta / ocoleşte, ocoleşte – nu întreabă ce – ca pe o casă / căreia înconjurându-i pereţii nu găseşti uşa pe unde să intri). Uite, încearcă să spui TU...»” (Titlu alb);

„Totuşi oamenii trăiesc o dezvoltare în noi / şi alta în afara noastră” (Outsider);

„Dar gândul acela acum e uitat, / gândul acela semănând cu un om care tuşeşte / spre a fi văzut de cineva şi salutat, / sau cu un câine vagabond / ţinându-se o parte din drum după tine / şi-apoi traversând brusc o stradă. / De fapt nu tu l-ai uitat / ci el nu te-a mai ţinut minte pe tine” (Titlu alb).

Aterizând pe coala de scris, ele evocă o purtare de grijă ce desfăşoară firul întâmplărilor:

„Deci scrisul pe bucata de hârtie / e ca sentimentul nefiresc trăit când cineva / are grijă de tine şi-ţi găseşti pijamaua / împăturită cu grijă în pat. / Chiar dacă tu deseori te culci fără să o mai îmbraci” (Destăinuiri

spre lucruri „de care ne e atât de greu să ne apropiem” şi răspunsuri „atât de greu de rostit”. În acest punct critic, conştiinţa întoarce faţa eului liric spre locul traumei, ca spre o teribilă judecată, dar şi o oportunitate a regăsirii de sine:

„Aşa s-a întâmplat şi acum: / încercarea de a mă convinge de bucuria unei zile trecute, / încercarea aceasta însemnând până la urmă / gestul cu care deschizi cutia Pandorei / care e mintea – acum o casă pe care o bântuie / fantoma, şi tu te tragi cu spatele înapoi, / încet, până te loveşti cu umerii de ceva. / Iar obiectul acela fiind propria ta conştiinţă, / simţind cum mâinile ei îţi îndreaptă neîndurătoare / capul spre locul de unde vii îngrozit” (Fiasco).

Venirea la apariţie întâmpină stranii sincope:

„Să ne facem cumva auziţi, sau văzuţi – (…) Ştiu că odată am bătut la o uşă / dar degetul nu făcea nici un zgomot” (Evacuarea sălii),

sentimentul de claustrare în faţa morţii fiind înfruntat prin scrijelirea cu unghia a versurilor pe capacul dinăuntru al sicriului, prin efectul cuantic al „mirării heruvimice”, sau prin sentimentele strecurate ca nişte virgule ce descurcă frazele existenţei.
Sub fasciculele ce realizează fisiunea poetică, imaginile se transformă, răsfrângerile se decelează:

„Iată cum ai vrut tu să fie: / (desigur, o expresie intenţionat evazivă) / o imagine cuprinzând într-un plan mai îndepărtat / doi oameni bătrâni, dar apropiindu-te să-ţi dai seama / că de fapt unul e foarte tânăr doar celălalt merge nesigur, sprijinindu-se pe un braţ / privind înainte la pietrele pe care urma să calce. / O existenţă boemă (a tânărului asupra căruia / te-ai înşelat doar fiindcă starea epuizată a celuilalt / se răsfrânge asupră-i) / adăugată profunzimii din ochii bătrânului / privind atent următoarele întâmplări pe care / va urma să le calce. / Iar în mersul acesta în doi / ai o izbitoare certitudine de întreg / ca şi cum tânărul ar fi trăit unul câte unul / toţi cei douăzeci de ani ai săi / iar bătrânul şi-a început viaţa doar / de la vârsta aceea. / Şi dacă am continua raţionamentul / într-un asemenea fel / ne vom da imediat seama / că amândoi sunt foarte tineri. / Asupra lor altceva (altcineva?) / îşi răsfrânge o stare de bătrâneţe apăsătoare” (Răsfrângeri).

„Întoarcere la izvorul primar al unei străvechi duioşii”, poezia lui Iustin Panţa aminteşte de întunericul în care adastă un dram infinit preţios de iubire, rememorând taina ce ne învăluie precum unele gropi peste care

„pământul nu se aruncă, / se aşterne – aşa cum ai înveli un copil, / să doarmă până dimineaţa în căldură” (Timp mort (în căutarea lui?)).


 Florin Caragiu

 

luni, 31 martie 2014

Prin labirintul culturii asimilate și trăite teologic






În Jurnalul său intitulat „Proximităţi şi mărturisiri(Cartea Românească, 2012), părintele Ioan Pintea ne transmite mai mult decât un flux de rememorări, reflecţii şi confesiuni. Ne împărtăşeşte, pe urmele părintelui Nicolae Steinhardt, al cărui ucenic este, moştenindu-i darul, un „stil al apropierii de Dumnezeu”. Este „stilul omului surprins de istorie între tradiţie şi modernitate”, care presupune simultan „rigoare, smerenie şi multă gentileţe”,   „fineţe, calm, luciditate”, fidelitate faţă de adevăr şi dreptate, fericirea de a crede şi tonalitatea fundamentală a bucuriei de a iubi.
Părintelui Ioan îi este străină încrâncenarea, chiar şi în confruntarea cu răul, căci, spune el, „dacă opunem răul virtuţii îi facem prea mare cinste”. Ne cucereşte cu firescul său şi cu buna sa dispoziţie, cu darul său aparte de a ne călăuzi prin labirintul culturii „asimilate şi trăite teologic”, deschizând inima omului cu „cheiţa de aur a poeziei”. În acest prag al eflorescenţei paradoxurilor, „poeticul, adică Mângâietorul, cum spune N. Steinhardt, se naşte acolo unde sufletele caută izbăvire”, iar „poezia e o punte, o apă transformată în punte peste care se poate trece, dacă nu tropăim, direct în Casa Celuilalt”.
Printr-un fin simţ al dialogului, autorul, atras irezistibil de „filosofia şi teologia urcuşului, a înaintării, a coborârii, a popasului la cruce de drum”, developează în fragmente alese strălucirile vieţii la răscrucile întâlnirii cu alte conştiinţe. Cugetarea sa poartă cu sine şi răspândeşte urma învăluitoare a prezenţei lui Dumnezeu.
Detaşată radical de imaginea unui „Dumnezeu care ne place, care ne e comod, «căldicel», care ne e atât de obişnuit în viaţa de zi cu zi încât, în cele din urmă, ne este indiferent”, această prezenţă se arată a fi atât de reală, încât apare terifiantă, şi totuşi manifestă, paradoxal, o asprime „mai gingaşă decât blândeţea omenească” şi exercită o constrângere care constituie însăşi „libertatea noastră” (C. S. Lewis).
Dacă, aşa cum remarcă părintele Nicolae Steinhardt, structuralismul urmăreşte „dezbărarea de sensuri”, credinţa irigă cu sângele vieţii corpul semantic al realităţii. Viaţa însăşi este privită, în lumina credinţei, cu o sensibilitate accentuată faţă de ceea ce înseamnă taină, căreia ne deschidem în mod fundamental prin gestul tăcut al dăruirii de sine. În acest chip, „prietenia, iubirea, smerenia ar trebui tratate în chip tainic. Ar trebui să vorbim despre ele doar în clipe rare, intime, şi să ne înţelegem în tăcere cu privire la ele. Multe lucruri sunt prea gingaşe spre a fi gândite, şi mai multe spre a fi vorbite”.
Postul însuşi presupune, în contextul de faţă, acea golire sau micşorare de sine (kenosis) care lasă să apară, descătuşat, chipul transfigurat de viaţa lui Dumnezeu, a Cărui iubire împărtăşită este „fiinţa virtuţilor”: „Postul adevărat înseamnă să te laşi de ceea ce nu te poţi lăsa, de ceea ce te subjugă, te confiscă, te acaparează concupiscent şi te ţine precum ventuza lipit de ispită, de viciu, de păcat. Învingi servitutea ca să câştigi virtutea”.
Parcurgând aceste file de jurnal, avem oportunitatea de a ne lăsa cuceriţi de fascinaţia temeiului ce „rămâne în picioare” dincolo de curgerea lumii şi a vieţii. Realizăm legătura intimă dintre tămăduire şi libertate, acolo unde sinele se smulge din gâlceava cu alteritatea şi renaşte din inima ei aşa cum alteritatea însăşi renaşte din sinele ce se lasă cu graţie în voia lui Dumnezeu, Cel ce în Sine este Iubire.

Florin Caragiu

(text apărut în: "Lumina literară și artistică", nr. 1, aprilie 2014, p. 2 ) 


luni, 24 martie 2014

Salon du Livre, Paris, 2014 - schiță a unei prezențe românești


   Foto: alături de Miron Kiropol (lansarea de la ICR)



Regăsirea cu editura Vinea a fost și acum de bun augur pentru destinul unor volume de poezie, rânduite să apară în cele mai bune condiții la Salonul de Carte de la Paris. Traducerile volumelor „Omul cu două inimi” (autor: Florin Caragiu) și „Respiră cu mine” (autor: Diana Caragiu), efectuate de Anamaria Lupan, copertele realizate de Andrei Gamarț, ilustrațiile semnate de Arpad Racz și, nu în ultimul rând, entuziasmul și profesionalismul colectivului editorial de la Vinea, precum și includerea colecției de opt cărți pentru România (din care au făcut parte volumele noastre) în cadrul programului ICR din acest an, au creat acea atmosferă în care nașterea unor cărți se întâmplă ca o sărbătoare a ființei.
M-am bucurat să-i întâlnesc la Paris pe Nicolae Manolescu, Miron Kiropol, Dinu Flămând, Matei Vișniec, Magda Cârneci, Linda Maria Baros, Lucreția Bârlădeanu, Florentina Borgovan și încă mulți alți scriitori ce poartă cu bună întemeiere stindardul prezenței românești în feeria culturală a spațiului francofon.
În comunitatea de la Vinea atmosfera a fost ca de fiecare dată caldă, prietenoasă. Împreună cu Nicolae Tzone, Angela Mamier Nache, Diana Caragiu, Anca Mizumschi, Paul Gorban, Lia Faur, Dan Ciupureanu și Andreea Lorincz am reușit să închegăm un nucleu de prezență constantă la standul editurii Vinea, o veritabilă atmosferă de familie poetică. Poezia, arta au domnit nu doar pe standurile elegante, ci și în relațiile de viață ale celor prezenți. 
Un gest de întâmpinare care m-a bucurat în mod deosebit, ca ecou în celălalt al poeziei, a avut loc când, după ce am citit în română și în franceză un poem din cartea mea „L’homme à deux coeurs”, Miron Kiropol a apreciat, lecturând el însuși, în limba franceză, un alt poem din aceeași carte.
Am colindat peisajul editorial colorat și zgomotos în care se distingeau standurile unor edituri impozante, precum Flammarion, Gallimard, Albin Michel ș.a., dar nu mai puțin standurile țărilor participante, cu o notă specială pentru Argentina. Desigur, literatura străină ocupă un loc aparte în spațiul francez cosmopolit. Prezența României, prin Institutul Cultural Român și editura Vinea (singura editură românească privată care a avut un stand propriu la Salonul de Carte de la Paris) a fost ofertantă, cu toate dificultățile de rigoare în a se face remarcată în diversitatea propunerilor culturale. Am avut însă bucuria să întâlnesc la standurile respective poeți francezi, precum și căutători de talente care s-au manifestat apreciativ vizavi de potențialul unei literaturi a cărei voce poate îmbogăți cu timbrul ei simfonia culturală a epocii.

Florin Caragiu