luni, 13 iulie 2015

în depărtare





tot mai mulți se plâng de dureri de picioare
și totuși se mișcă. 
glasul ni se șterge ca un contur al unui fetus ghemuit.

nu renunțăm la această clipă în ruptul capului.
o împingem ca pe o poveste în altă poveste.

căldură mare, monșer! a fost soare și a fost ploaie:
locul în care te-ai născut este acum pustiu –
la plecare, tragi peste el cerul. 

sâmbătă, 11 iulie 2015

Poem de nedespărțire





 (lui Carmen)

Trei luni. Vântul bate plăcut.
Când pleacă un spirit nobil,
lasă în fiecare lucru rămas
o strălucire de gând,
o pâlpâire de suflet.
Acum știu de ce – după ce ai plecat –
iubesc mai mult lumea,
de ce îmi apare mai vie, mai plină de nuanțe.
Și chiar nimic nu-i mort pe de-a-ntregul.
Ne vom revedea
într-un loc în care voia se lasă blând luminată
și dragostea dă consistență prezenței.
Ca și cum ai fi ieșit acum o clipă din cameră
aștept să apari,
zâmbind cu subînțeles,
cu inegalabila bucurie de a recrea – numai privind –
spațiul.
Ai văzut deja multe neajunse în văz
ori auz pământesc.
Cuvintele și-au răsucit sensurile
spre un viitor care crește în inima clipei.
„Departe” înseamnă de-acuma „aproape”.

duminică, 21 iunie 2015

Colaj






Pur și simplu au inventat
Iar într-o bună zi
Din motive necunoscute științei
O fostă pasăre
După o scurtă discuție
În timpul zborului
Contactase temperatura universului –
Un univers care se rotește –
Fremăta de entuziasm
Era atât de neinițiată
Simțindu-se jenată a făcut un tur
Până să apară
Pentru prima simulare
Deasupra intrării
Nimeni nu ne-a spus vreodată
Ne-ar fi țâșnit
Atractiva explicație
Nu te teme să greșești
Indiferent ce vor scrie
Experiența rămâne
Un lucru incredibil
Ce face ca totul să fie
Un Univers pentru începători

duminică, 14 iunie 2015

Turnul lui Babel







Turnul lui Babel e, pe undeva, însăși pretenția totalizatoare a cunoașterii raționaliste, autosuficiența rațiunii ce își închipuie că poate epuiza (monologic, autonom) taina infinită a existenței. În fond, rațiunea însăși își trage substanța din fondul de aur al tainei dumnezeiești ce dă logos și orientare spre dialog creației.

marți, 2 iunie 2015

Esența artei






Arta nu oglindește pasiv realitatea, ci îi schimbă mai mult sau mai puțin discret ordinea, valoarea actului artistic stând tocmai în mutația de sens pe care o operează în raport cu o scanare naturalistă a realității, și e vorba de fermentul personal, antientropic, investit în miezul realității, care îi dospește imaginea și o pune într-o lumină nouă, ce scurtcircuitează prima impresie și așteptările comune. Dacă se folosește de contraste, de forța de sugestie a negativului, asta nu înseamnă că arta este în esența ei negare, că orizontul ei de devenire e arondat tragicului, ci se poate observa că esența artei e tocmai o răsturnare a negării, o negare a negării prin valențele expresivității artistice, în chiar miezul fenomenului tragic. Arta înseamnă paradoxul unei experiențe ce răstoarnă perspectiva asupra lumii. Ea nu exprimă nevoia de sens într-un simplu contrast cu absurdul existenței (cum se întâmplă în vederea comună), ci manifestă nevoia de sens în și prin chiar absurdul existenței, la fel cum o sămânță poate germina ca prin miracol în crăpătura unei stânci și se poate dezvolta acolo, în condițiile cele mai nefavorabile, sub forma unei plante luxuriante.

Florin Caragiu