duminică, 23 noiembrie 2014

Sorin Mărculescu și Cosmin Perța la Serile Sinapsa


Sâmbătă 29 Noiembrie 2014 va avea loc o nouă ediție a Serilor SINAPSA, la care îi vom avea ca invitați pe scriitorii Sorin MĂRCULESCU și Cosmin PERȚA.
Moderatori: Octavian SOVIANY și Florin CARAGIU.
Evenimentul va avea loc cu începere de la orele 18.00 la Braseria Allouette, str. Bibescu Vodă nr. 19.
Vom discuta despre poezie, traduceri, proză fantastică, etc. și vom degusta o lectură de poezie în interpretarea autorilor.
Braseria Alouette este un local de curând amenajat, cu eleganță și bun gust, în stilul localurilor din sudul Franței.
Vă așteptăm!


sâmbătă, 22 noiembrie 2014

„Să mărturisim despre puterea pustiului” (Octavian Soviany, „Călcâiul lui Magellan”, Cartea Românească, 2014)


În volumul „Călcâiul lui Magellan” (Cartea Românească, 2014), poetul Octavian Soviany încearcă să respire relaxat, „ca şi cum poezia / ar începe numai de mâine”. Nuanţele exprimării poetice sunt obţinute din amestecul culorilor fundamentale ale dragostei, nostalgiei şi tristeţii.
Tristeţea se proiectează şi ricoşează în planurile existenţei, prin multiple oglindiri: „Mara / nu mai trece / de mult / pe aici (…) Doar umbra ei / neagră / ţinând între buze / un creiţar ruginit, / pe care chipul kaiserului / e strâmbat de tristeţe”.
Dragostea face, la rândul ei, să vibreze cutia de rezonanţă a memoriei, declanşând teribile nostalgii: „Acum ştiu: / eşti gaura negricioasă din / toracele meu, / prin care / sângele-mi curge / înapoi, spre copilărie”. Frumuseţea figurii capătă o intensitate sporită sub forţa de preschimbare a unei reprezentări ce face să ţâşnească, eliberat de sub gravitaţia realului, filonul expresivităţii: „Da, eşti frumoasă, / dar mie îmi placi mai mult / când păşeşti grav, cu / coapsele înţepenite de încordare, / ca şi cum ai purta / pe creştetul capului / un vas cu lichid preţios. / Ca şi cum ţi-ai purta pe / creştetul capului / propria inimă, / mare şi grea ca o / bilă de plumb”.
În oglinda acestei iubiri, autoportretul se încarcă de stranietăţi, de fervoarea unei nebunii întru artă: „Te ascult în tăcere. / Şi aş vrea să fiu sticla / ochelarilor tăi. / Să-ţi vopsesc în roşu / toate cuvintele / care-mi intră prin gură / şi îmi ies prin urechi. / Atunci / o să te uiţi / poate la mine / ca la un / chiparos pictat de / van gogh, / căruia vântul / tocmai i-a retezat o / ureche”.
Autoironia „deprimă” în mod constant inflaţia sinelui: „Oglinda-mi arată / o faţă mică şi palidă ca / o bucată de / sugativă”; „mă simt ca o / broască ţestoasă bătrână / din lenauheim / care tace de sute şi sute de ani / şi numără numai în gând / picăturile grele de ploaie / de pe pălăriile ţăranilor”; „Ploaia asta ne spală / irişii şi corneele, cutiile / goale de mucava / pe care le purtăm de la o vreme / drept capete”.
O notă de umor îmblânzeşte constant tăioasa întoarcere spre sine: „stăm în balcon / ca două foci / bătrâne şi înţelepte, / de parcă / ne-am pregăti / de o lungă / călătorie cu / dirijabilul”. Un sentiment de deşertăciune pluteşte deasupra fiinţelor şi lucrurilor, peste a căror privire se arcuieşte o geană de neant: „Am venit / să vedem / cum lucrează / pustiul. Să / mărturisim / despre puterea / pustiului, / în hainele noastre de / orăşeni şi cu / ochelarii noştri de / soare crăpaţi, / de care lumina se / freacă precum / o spinare de câine”.
Şi totuşi, expresivitatea însăşi, cu ineditele ei mutaţii, rămâne să dea mărturie despre erosul ce transfigurează estetic realitatea depreciată, motivând jocul de cuvinte şi semnificaţii: „Părul tău / bate în arămiu ca / o coadă de veveriţă. / Din gura mea / ies cuvinte de / dragoste / moi şi pufoase ca nişte / motani de / angora taciturni”.
De pe acest fundal, imagini neverosimile, de rezonanţă cosmică, ţâşnesc în privelişte: „în toate pânzele mele / am pictat doar aşteptarea aceasta / care întunecă noaptea / terasele cafenelelor / ca un fel de cer negru / în care se aud cum troznesc / sâmburii unor stele pitice”.
Voiaj în lumea posibilului, arta deschide perspective, readucând privirea de copil în care tragedia lumii poate fi „înseninată” prin invocarea legănării, a poveştii: „Fericit cel ce / asemenea lui ulise / a făcut / o călătorie frumoasă. // a văzut multe privelişti // şi, de atunci, // urlă lugubru în somn, / noapte de noapte. / Leagănă-mă, miruna, ca / pe un copil”.
Spectrul derealizării actelor vieţii este contrabalansat astfel de un neobosit impuls ludic, ce conservă viteza de transformare estetică a realităţii: „Merită oare / să compui simfonii / pentru două linguri sleite de varză / şi o bucată de wurst? / Dar havuzul vechi din grădină / clipoceşte exact / ca un solo de flaut, / iar fata care serveşte la masă / are dinţii albi şi strălucitori / precum clapele unui clavecin”.
În ultimă instanţă, memoria învăluită de tristeţe este salvată de forţa revelatoare a dragostei, sursă inepuizabilă a metaforei în stare pură: „Poate / că-i timpul / să aprinzi lampadarul / şi să-ţi acoperi / genunchii / cu o pătură / roşie. / Seara / va veni dinspre / wansee / ca un fluture / mare de apă”.
După cum autorul însuși a mărturisit în mesajul său transmis cu prilejul decernării Premiului pentru Poezie acordat de Observatorul Cultural, referindu-se la volumul pe care l-a semnat intitulat ,,Pulberea, praful și revoluția”, acesta ,,se sustrage oricărei lecturi comode, deoarece poemele pe care le cuprinde implică violența, atrocitatea și sunt, poate, mai curând antipoezie decât poezie”. E vorba de o carte ,,incomodă și șocantă și, poate, pe ici pe acolo teribilistă”, cu versuri, unele, poate incomode din punct de vedere politic, dar, precizează poetul, ,,corecte din punct de vedere uman”.
Această corectitudine din punct de vedere uman la care face recurs poezia mi se pare a fi una din cheile reușitei artistice în cazul lui Octavian Soviany. Autorul ,,Apocalipticii textului” identifică această ,,corectitudine”, cuvânt scris cu ghilimelele de rigoare, în locurile existențiale pe de o parte extrem de sensibile la acțiunea ironiei, dar care, pe de altă parte, îi rezistă acesteia, neputând fi corodate de critica adusă minimalismului și inconsistenței ca mod de viață.
În fond, orice critică și orice distanțare pornesc de la însăși empatia cu obiectul lor. La autorul nostru, duritatea ironiei e mai degrabă o chestiune de joc al presiunilor plastice, decât o judecată etică. O discretă tandrețe și un ton subtil de bunăvoință caracterizează tonalitatea de fond în universul acestor scrieri.


Florin Caragiu

(text apărut în Revista "Poesis International", Anul IV, Nr. 2 (14) / 2014, pp. 15-16)



duminică, 16 noiembrie 2014

Cea mai frumoasă zi


În poemele lui Şerban Axinte din volumul „Păpădia electrică” (Casa de pariuri literare, 2012), Radu Vancu remarcă o decisivă limpezire, o „paradoxală sinteză a intelectivului cu biologicul”, doar „conectat la o asemenea electricitate organică” putând, poetul, „ajunge la o atât de plastică sublimare a amintirilor”. Volumul amintit al „celui mai atipic douămiist”, cum îl numeşte autorul Prefeţei, se împarte în trei capitole: decoct, bulb şi acele electrice.
Oboseala existenţială contrastează cu claritatea viziunii finale: „cu cât eşti mai epuizat, cu atât percepi lumea mai clar”, cu aşteptarea înfrigurată a preschimbării stării de lucruri: „acum când ştiu că se apropie clipa în care / toate devin repede altceva / nu pot decât să-ţi cer iertare”. Vederea nu poate fi comunicată decât poetic, ca o reflexie onirică: „ai început să o visezi pe mama ta cum te visează”, ca o străfulgerare din chivotul tăcerii: „din cutia de lemn voi vedea / ceea ce toţi au văzut şi nu au spus nimănui”, ca o clipire epifanică în pragul dispariţiei: „mi-ai dat cuvântul, eu te-am crezut, / nu putrezi aici, intră în camera din spate / şi lasă îngerii să te decupeze din colţul tău”.
„Zona” tarkovskiană ce guvernează călătoria iniţiatică spre sine, la frontiera lumilor: „dă-mi ziarul să văd dacă mai trăiesc (…) sorb din pelicula subţire care separă iadul de rai” îşi imprimă meandrele, patosul circumscrierii care exprimă setea de cuprindere iconică a întregului: „pe drum constat că direcţia în care mă deplasez / este greşită, / nu-i nimic, sunt încă tânăr, / peste ani şi ani îmi voi dori nespus / să ajung la destinaţie cât mai pe ocolite”.
Traversarea unui tărâm subliminal guvernat de violenţă, beţie, angoasă, absurd şi uitare de sine este dublată de o mişcare discretă de întoarcere spre sine, de anulare (undo) a comenzii de estompare a memoriei: „odată pentru totdeauna, / este bine! / şi, imediat, amintirea cu tine plângând / la fiecare bornă de aer”.
Din compoziţia gravă nu lipseşte ingredientul savuros al umorului: „în gara nicolina constat că nu am decât lei moldoveneşti, / încerc să-l conving pe taximetrist să accepte, în locul celor 7 roni, / bomboane bucuria”.
În punctul de trecere în care „realitatea s-a spart” şi „lumea / a început să nu-ţi mai intre în trup”, „veriga lipsă” descoperă, lângă borna cioplită la marginea lumii, nevoia de reciprocă oglindire, de aşezare a conştiinţelor faţă către faţă: „tot ce e de trecut va trece / şi vom înţelege până la urmă / de ce tocmai veriga asta rămâne mereu lipsă; / exact aşa, / o lume în spin, / două oglinzi aşezate faţă în faţă”. Mai mult, prezenţa capătă în absenţă nuanţele paradoxului: „cum nu eşti nici aici, / nici dincolo, / nu-mi rămâne decât să-mi imaginez / că eşti şi aici şi dincolo”.
Dincolo de perdeaua zgomotului se strecoară ea, inima: „am început să fac mult zgomot / ca să nu mi se audă cumva inima”, ca o „fată de întuneric” ce urmăreşte din ascuns mişcările şi se dizolvă empatic „în florile pe care le atinge”.
Sub tirul luminii in-suflate, „cuvintele întoarse din moarte” răsfrâng strălucirea-i, invocând iubirea ce „intră cu delicateţe / în propriul ei trup”, prin care „vine totul deodată”: „fără ca cineva să respire, pur şi simplu să se adune de peste tot lucrurile ce ne despart pe noi de noi, să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică încât cusătura lumilor să nu se mai vadă”.
Sensibilitatea disimulată poate, acum, să trezească mişcarea inefabilă de plutire care este deopotrivă atingere şi depăşire, cunoaştere şi necunoaştere, vedere şi nevedere: „te-am îmbrăţişat şi ţi-am spus: vezi tu în ce am intrat, vezi tu unde am ajuns, ce am ascuns, / unde sunt culorile difuze din scurt-metrajele primelor clipe, / o singură dată te-ai trezit cu adevărat, dar te-ai trezit exact în momentul morţii, ce ai putut să ştii, ce au văzut ochii tăi înainte de ceaţa rapidă, nu ai ştiut să îmi spui, nici acum nu ştii (...) între mintea mea şi visul tău e acum un abur concret ca mişcările unei păsări marine”.
Liniştea din sânge e, în acest context, semnul iubirii, al fericitei conjuncţii între spirit şi trup, întru care – după cum remarcă Radu Vancu survolând titlul volumului – „lumina electrică rece se încarcă de vitalitatea fragilă, dar totuşi animată a păpădiei”. „Acum ai liniştea mea în sânge // dar sângele tău urcă frumos / prin tija păpădiei mele până la cer” – aşa începe „cea mai frumoasă zi”.

Florin Caragiu

(text apărut în revista "Convorbiri Literare", noiembrie 2014)






duminică, 9 noiembrie 2014

Poezie și Sacru - Marian Drăghici





Marian Drăghici dezvoltă o poezie bazată pe valorile incantatorii ale cuvântului, imagini şi ritm obsedante ce invocă arhetipul, uzând de tema eliadescă, a camuflării sacrului în profan. Invocarea temelor sacre prin procedee incantatorii este un mod de a face poezie foarte licitat de poet.

Poezie și Sacru - Paul Aretzu




Paul Aretzu creează o poezie cu viziuni baroce pe fondul unor invocaţii psalmice, cu o rapidă si contrastantă devenire a imaginilor și a culorilor, sugerând o mişcare apocaliptică. Această precipitare a timpului care mişcă imaginea pregăteşte kratofania, manifestarea puterii lui Dumnezeu şi cheamă la metanoia. 

Poezie și Sacru - Adrian Maniu




În literatura română interesant este şi cazul poetului Adrian Maniu („Cântece de dragoste şi moarte”, „Poeme în proză”, „Figuri de ceară”, „Lângă pământ” etc.), care a fost văzut când ca modernist prin excelenţă (Eugen Lovinescu), când trecut în rândul tradiţionaliştilor (George Călinescu), sau încadrat mai judicios ambelor orientări (Vladimir Streinu). 
Dimitrie Micu apreciază că „modul iconografic de orientare predominant bizantină i-a permis să se autoexprime, fără a eşua în sentimentalism, şi să fie sincer, cu artă”. S-au făcut adesea referiri la bizantinismul imaginii în această poezie (de pildă, Mircea Muthu, în „Literatura română şi spiritul sud-est european”). Alţi critici remarcă un risc al acestui mod de a face poezie, prin alunecarea spre manierism, prin utilizarea decorativă a motivelor ortodoxe.

„Vreau pe fonduri vechi de aur, ca-n icoane bizantine/ să pictez în alb şi roşu trupul tău./ Părul să-l aşez în şuviţe şi să-l colorez ca toamna în frunze. / Ochii am să-i fac triunghiulari, / tot aşa ca fluturii de seară în obrazul transparent. / Din vâsle se ridică şi recade opintire, parcă ar înainta făcând mătănii plutirea; / undele redeschid străbătutele cercuri închise. / Balta se leagănă-n vânt, răsucind frunze şi valuri albe. / Icoana e gălbuie, e veche, spartă, mare. / L-au dat jos de pe cruce şi lacrimi şi sudoare/ înşuviţează părul pe tâmplele lui sfinte” („Poemele trupeşti”).

Poezie și Sacru - Lucian Blaga




Eugen Simion s-a referit la „serafismul” poeziei lui Lucian Blaga, la extraordinarul simţ al diafanului care o guvernează, creator de atmosferă. Incertitudinile acestei poezii nu indică atât o îndoială subiectivă, cât „o structură obiectivă a evenimentului însuşi, care se îndreaptă în două direcţii deodată, împărţind subiectul conform acestei direcţionări” (Gilles Deleuze, „Logique du sens”, 1973). 
Această poziţionare a spiritului este favorabilă poeziei pentru că ambiguitatea aici e menită să întreţină viziune şi enigma, să sporească complexitatea imaginii, neameninţând frumuseţea şi bogăţia ei. Spiritul e liber să-şi imagineze şi să creadă. Credinţa în mister e fundamentală în această poezie, dacă nu ţinem cont de motivaţia filosofică aproape tezistă care i s-a găsit, şi anume cenzura transcendentă. Dar nu neapărat trebuie să-l citim pe poetul Blaga prin filosoful Blaga. 
Comentând poezia lui Hölderlin, se întreba Heidegger: „Dar ceea ce este trainic mai poate fi oare ctitorit? Nu este el ceva care este prezent dintotdeauna? Nu! Tocmai ceea ce este trainic trebuie adus, împotriva şuvoiului vremii la o figură statornică”. Ideea lui Heidegger trimite la existenţa în deschis, în dezvăluire a fiinţei, care comportă o atitudine participativă din partea celui ce o primeşte, şi această lucrare de restaurare perpetuă tinde să fie înfăptuită în spaţiul unei arte religioase autentice.