vineri, 21 septembrie 2018

Octavian SOVIANY, "Despre fragilitate", Cronică la volumul "Omul cu două inimi" (ed. Vinea, 2014), revista "Observator Cultural", nr. 939 / 20.09.2018





Primele volume de versuri ale lui Florin Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu (2008) şi Sentic (2009), probau încă o dată, dacă mai era nevoie, relativitatea criteriului generaţionist, căci în „fotografia de grup“ a promoţiei 2000 poetul reprezintă o prezenţă cu totul aparte. Dacă poeţii douămiişti scriu în general o poezie de notaţie sau de viziune, extrăgîndu-şi esenţele lirice din trăirea anxioasă a impactului cu mizerabilul, morbidul, greţosul, pestilenţialul, lipsa de suflet, robotizarea (particularităţi ale lumii „dezvrăjite” în care trăim de o bună bucată de vreme), autorul lui Sentic se arată preocupat de dimensiunea sacră, metafizică a poeziei, apropiindu-se eventual (dacă ar fi să-i căutăm neapărat nişte „spirite afine“ în interiorul promoţiei) doar de lirica „atemporală“ a lui Constantin Virgil Bănescu. În timp ce principalul material de construcţie rămîne la majoritatea colegilor săi de generaţie senzaţia, Florin Caragiu mizează pe „sentic“ („cuvînt“ – ne spune autorul – „creat de dr. Manfred Clynes, care a arătat că emoţia – în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experienţă ce nu subjugă. În sens creştin, se vorbeşte despre o simţire înţelegătoare“). Iar o asemenea „trăire înţelegătoare“ presupune perspectiva justă, distanţa exactă în raport cu Celălalt (indiferent dacă acesta e Dumnezeu, maestrul, aproapele, lumea), implică aşadar „departeaproapele“, cheie a iubirii, în sensul ei înalt de agape, care permite ca în relaţia Acesta – Altul fiecare din termeni să-şi conserve propria fiinţă.
În primele cărţi ale poetului, perspectiva „departeaproapelui“ era pusă în slujba tentativei de a transpune în limbaj o experiență de tip mistic. Odată rostită, aceasta ia forma „cîntecului bolborosit“, care e mai mult tăcere decît rostire, pentru că el se naşte din imperfecţiunile limbajului ce nu poate articula limpede metafizicul, doar îl indică, îl sugerează, printr-un soi de luminescenţă, printr-un soi de aureole care iau naştere în jurul cuvintelor, în ultimă instanţă printr-o vorbire (rugăciune) a inimii, şi nu a buzelor. Rezultatul era, la nivelul textului, insolitarea discursului, recursul la aglutinările lingvistice stranii, care dădeau impresia de ermetism sau îi făceau pe unii comentatori să-i descopere poeziei lui Caragiu rădăcini suprarealiste.
Mai recent, odată cu volumul Omul cu două inimi (Editura Vinea, 2014) lirica poetului devine oarecum mai „pămîntească“, ceva mai deschisă spre cotidian, o idee mai tranzitivă, fără a-şi abandona însă coordonatele esenţiale. Principala sursă de lirism este aici sentimentul fragilităţii, iar poemele transcriu aventurile interioare ale unei fiinţe confruntate permanent cu pericolul exterminării potenţiale: „deschizi larg uşa/ trandafirii din umeri poartă gheaţa subţire/ prefăcută în pelerină de apă.// puiul de pasăre loveşte în cădere/ inima ta// durerea lasă cuvintele să trăiască/cuvintele te lasă în viaţă/ viaţa te lasă.// îi pui patine şi-i dai drumul/ peste tot trupul“ (primăvară). In teriorizată, lipsită de încrîncenări, de patetism şi de gesturi spectaculoase, textele lui Florin Caragiu consemnează meditaţii in trospective desfăşurate într-o atmosferă de linişte şi de reculegere: „stăm cu genunchii la piept – clipa/ înaintează în noi./ iar lumea – doar umbra-i,/ cu anii ei lumină,/ se strecoară între genele strînse./ leagănă-i cerul, întoarce spre tine/ setea săpată în paharul amar,/ răstoarnă-l./ dă-i un foc să-şi respire îngerul!/ şi dacă nu mai poţi trage spaţiul afară/ din tine, lasă-l să crească.“ (durată). Lumea exterioară are, la rîndul ei lipsa de consistenţă a aburului, e diafană, lipsită de corporalitate, gata parcă tot timpul să se volatilizeze ca un parfum: „ceva trece prin tine, ca printr-o spărtură/în zidul de piatră – nu întîlnește nimic,/ doar rezistenţa aerului în faţa unui avion/ de hîrtie, desenat în culorile toamnei, […] şi-această teamă nelămurită de ce-i/ infinit de fragil, care – şi cere să-l aperi – / ieşind o piatră din zid – împinge/ în ploaia măruntă un om în cămaşă“ (file de toamnă).
Această lume de o infinită fragilitate este fundalul pe care cartea lui Florin Caragiu proiectează o poveste de dragoste, mult mai apropiată de agape decît de eros şi întemeiată pe acea perspectivă a „departeaproapelui“ despre care am amintit. În viziunea poetului, femeia este maternă sau sororală, e destinată să mîngîie şi să consoleze, iar trupul ei are consistenţa aerului: „lîngă acest iureş de ape/ coşi frunze/ pe un petic de pînză brodat.// e un cîine cu urechea tăiată acolo:/ ascultă cîntecul tău murmurat.// coada-i se mişcă încet, pietre se înalţă din rîu,/ te ridici ca un abur/luînd cu tine mirosul greu de muşchi.“ (în pădure). Prin urmare poemele de dragoste ale lui Florin Caragiu sînt lipsite total de senzualitate, atingerea fizică e absentă, iar apropierea rămîne exclusiv sufletească, e o comuniune de spirite, erotica transformîndu-se în cele din urmă în mistică: „foşnetul pomilor tăiaţi absoarbe zgomotul/ străzii: cartea aceasta o citim/ înlănţuiţi de ruginiul frunzelor, îmbrăţişînd aerul/ înainte de a cădea într-o visare ce nu seamănă/ cu nimic din cele ce cad pradă curioşilor“ (a fost moarte şi a fost viaţă: dragoste).
Poezia lui Florin Caragiu are de altminteri, în ansamblul ei, caracterul unei mistici, element ce o singularizează, şi nu doar în contextul promoţiei 2000, deşi poetul evită subiectele vădit religioase şi nu face paradă de pioşenie, căci aici religiozitatea e implicită şi nu explicită, ţine de viaţa profundă a proceselor sufleteşti. Autorul nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut (şi de obicei prost), el încearcă, cu smerenie şi discreţie, să transpună în limbaj poetic o experienţă de tip mistic (pentru el şi dragostea este o asemenea experienţă), trăirile unui suflet care încearcă, cu nesfîrşită umilinţă şi delicateţe, să descopere cheia apropierii de Dumnezeu. Dacă un alt poet douămiist, Adrian Urmanov, trăieşte experienţa sacrului undeva la graniţa îngustă dintre damnare şi mîntuire şi e mai apropiat de Arghezi, Florin Caragiu se situează aproape de Voiculescu sau de Daniel Turcea, iar în ansamblul promoţiei sale face mai degrabă impresia unui intrus.

Octavian Soviany 


 

unterm Himmel / sub cer

unterm Himmel

wortlos sind alle Wiesen
die unterm Himmel ausruhen
die Tiere jammern und folgen uns
sie jagen unsere Hände
die ihnen zu essen bringen
wir sind nur kraftlose Menschen
im Schatten der Ewigkeit
heule nicht, Seele
kenne dein Schaffer und gib Ihm
deine geschnittene Haare
der Boot lässt uns auf dem anderen Ufer
auf dem Weg sind die Menschen
die uns vergessen haben
wir sind ihnen seit langem gegeben
gegeben
komm schon

die bunte Käfer sind überall
trink deinen Kafee und gib mir Hoffnung
schenk mir dieses Meer das überschwemmt uns
die Angst frisst mein Gedächtnis und schweigt
bescheuert ist die Nachricht
im Grab, zwischen die hungrigen Wurmen
hol meine Sachen die im Nichts hängen
ich könnte sie gut gebrauchen
sag mir Bescheid
wenn die dunkle Welt dich erpresst
krank ist die Rose
die das Licht ohne uns spürt

guck mal, die Pferde sind da
wir reiten ins Unendliche
ein altes Wunsch, ein kurzes Blick
und alles ist drinnen
wo ich auf Gott warte
mit den zerstörten Träume
gemein ist der Tod, er juckt und stinkt
wir gönnen uns ein bisschen Freude
teil mit mir, Liebe, die kleine Wunder

_________________

sub cer

mute sunt toate câmpiile
ce odihnesc sub cer
animalele se tânguie și merg în urma noastră
vânează mâinile
ce le aduc de mâncare
suntem doar niște oameni fără putere
în umbra veșniciei
nu urla, suflete
cunoaște-ți Făcătorul și dă-I
pletele tale tăiate
barca ne lasă pe celălalt mal
pe cale sunt oamenii ce ne-au uitat
le suntem dăruiți de mult
haide

gândacii colorați sunt pretutindeni
bea-ți cafeaua și fă-mă să sper
oferă-mi marea asta ce ne inundă
teama înfulecă memoria mea și tace
prostească e vestea
în groapă, între viermii flămânzi
adu-mi lucrurile ce atârnă-n nimic
aș putea să am nevoie de ele
spune-mi ce-ai hotărât
când lumea întunecată te presează
bolnav e trandafirul
ce adulmecă lumina fără noi

uite, caii sunt aici
călărim în nesfârșit
o dorință veche, o privire scurtă
și totul e înlăuntru
unde-L aștept pe Dumnezeu
cu visele sfărâmate
mârșavă e moartea, furnică și pute
ne permitem un strop de bucurie
împarte cu mine, dragoste, mărunta minune

Florin Caragiu



miercuri, 19 septembrie 2018

Gott über alles / Dumnezeu peste toate

Gott über alles

ein kleines Vögelein neben deinem Ohr
über die Steine singt
wie im Schlaf
wo du mit der Stille verbunden bist

stütze dich auf dem Wind
es reicht um zu sehen
die Schönheit der Erde
die unter deinen Füßen träumt

bleib stehen
mindestens zwei Minuten

ich bemühe mich
alles zu erfüllen

spar die Wörter
keine Sorge
das Bild ist kaputt
das Wetter ist regnerisch

keine Schuhe auf diesem Weg
wir verbluten und singen
Gott über alles
seine Stimme ist leise
plötzlich hört man sie nicht mehr
wir sind erschreckt

es scheint alles gut
mein Zustand ist besser geworden
die Medikamente habe ich schon genommen
ich denke an dir
wir sind ein freies Land

ich sehe ein, dass du mich liebst
steh auf
der Stuhl ist aus deinen Gedanken gefallen

ich bin allein
atme mit mir
der Hund läuft mir entgegen
froh mich zu sehen
er riecht deine Anwesenheit
mit offenem Mund

alles klar
fern sind die Bergen
voll Errinerungen
befreit von dem dunklen Tag
senkrecht wie die Liebe

ich stehe bei dir
im Grass leuchtet das rote Abend

warum soll die Wärme fliegen?
niemand stört ihre weiße Gelenke

Dumnezeu peste toate

o mică pasăre lângă urechea ta
cântă deasupra pietrelor
ca în somn
unde ești legat de liniște

sprijină-te de vânt
e îndeajuns ca să vezi
frumusețea pământului
ce visează sub pașii tăi

rămâi nemișcat
măcar două minute

mă străduiesc
să împlinesc totul

economisește cuvintele
nici o grijă
tabloul e distrus
vremea e ploioasă

nici un pantof pe drumul acesta
sângerăm și cântăm
Dumnezeu mai presus de toate
vocea Sa se aude încet
brusc n-o mai auzim
suntem îngroziți

totul pare să fie bine
starea mea s-a îmbunătățit
am luat deja medicamentele
mă gândesc la tine
suntem un pământ liber

înțeleg că mă iubești
ridică-te
scaunul a căzut din gândurile tale

sunt singur
respiră cu mine
câinele aleargă în întâmpinarea mea
bucuros să mă vadă
adulmecă prezența ta
cu gura deschisă

totul e limpede
depărtați sunt munții
plini de amintiri
izbăviți de ziua întunecată
verticali ca dragostea

te susțin
în iarbă lucește seara roșiatică

de ce trebuie să zboare căldura?
nimeni nu tulbură încheieturile-i albe

Florin Caragiu