marți, 6 decembrie 2016

Școala Martiriului (42)



Pregătirea pentru martiriu/mărturisire duce la schimbări în calitatea actului conștient, traduse printr-o lectură a lumii și a întâmplărilor lumii în lumina iconomiei divine. Firele istoriei personale și universale se împletesc într-o textură a înțelegerii ce reține căldura dragostei și purtării de grijă dumnezeiești. De aceea, reacțiile umane sunt echilibrate și străluminate de această vedere în profunzime a lumii și finalității ei. Bucuriile pământești sunt temperate (dar și, paradoxal, adâncite) de luciditatea și realismul unei priviri ce realizează cu tristețe (în)depărtarea lumii de Dumnezeu, iar durerile pământești sunt temperate și alinate de simțământul apropierii personale de Hristos, de dulceața darului lăuntric al Sfântului Duh, de bucuria îmbrățișării de taină a Tatălui Ceresc.

Florin Caragiu



luni, 5 decembrie 2016

Școala Martiriului (41)


Așezarea ființei umane ce face posibilă o asemenea consistență a dragostei de Dumnezeu și de oameni ce copleșește frica de moarte și egoismul caracteristic stării de cădere nu este de cele mai multe ori un fapt apărut brusc, dintr-o fericită întâmplare, ci e urmarea unei familiarizări îndelungate cu viața dumnezeiască, consecința (supra-)firească a deprinderii gustului împărtășirii cu cele dumnezeiești.
Astfel, Botezul e acea tainică îmbrăcare în Hristos ce înnoiește firea și îi redăruiește potențele îndumnezeirii, este acea șansă ce ne este dăruită de a ne face locaș și altar al Sfintei Treimi, pentru a împlini în ultimă instanță așteptarea întregii creații de a fi transfigurată prin liturghisirea omului. Și chiar dacă mai păcătuim după Botez, pecetea Botezului rămâne pe ființa noastră ca o urmă neștearsă care ne face să resimțim mai profund arsura cauzată de păcat și dorul după Dumnezeu ce ne poate, el, întoarce până și din cele mai mari rătăciri.
Taina Sfintei Mirungeri este, la rândul ei, cea prin care primim pecetea darului Sfântului Duh, ce ne călăuzește în chip nevăzut pe tot parcursul existenței, făcându-ne simțirea înțelegătoare și înțelegerea simțitoare, susținându-ne în miezul celor mai grele încercări ale existenței, întorcându-ne cu fața spre Hristos și sădind în noi conștiința filială în raport cu Tatăl Ceresc.
Taina Pocăinței sau Mărturisirii ne deschide cerurile, cu alte cuvinte ne face să realizăm cât de nedespărțite sunt pentru mântuirea noastră dragostea de Dumnezeu și cea de aproapele, însăși curățirea și dezlegarea ființei noastră de păcate având loc prin lucrarea dumnezeiască trecută printr-un om, preot și duhovnic. Simțământul ușurării ființei de după spovedanie e o simțire sporită a prezenței lui Dumnezeu ce susține pe mai departe ființa și voința umană în toate încercările vieții, oferindu-i o altă savoare a vieții, ce ajunge să eclipseze îndulcirea cu păcatele, și să descopere în ultimă instanță amărăciunea înstrăinării de Dumnezeu.
Taina Sfântului Maslu este taina prin care primim în ființa noastră lucrarea vindecătoare a lui Dumnezeu, atât în ce privește sufletul, cât și trupul.
Taina Preoției este taina prin care Dumnezeu ne arată cât de mult îl iubește pe om, încât dorește ca însăși lucrarea lui de sfințire a lumii să fie săvârșită și Trupul lui Hristos însuși să se clădească prin liturghisirea unor oameni, a preoților ce primesc putere de Sus ca să săvârșească Tainele dumnezeiești. În fapt, Biserica întreagă e liturghisitoare a Tainelor, dar preotul este investit cu acest dar mai presus de fire de a chema revărsarea harului lui Dumnezeu prin Sfintele Taine ale Bisericii și a ne sta înainte ca o făclie ce ne luminează conștiința propriei meniri.
Taina Nunții este taina unirii între un bărbat și o femeie ce se fac biserică a nașterii chipului lui Dumnezeu în lume.
Taina Sfintei Euharistii sau Împărtășiri este cea a alipirii noastre la Trupul lui Hristos cel înviat, este pregustarea învierii noastre întru veșnicia pururea fericită a Împărăției lui Dumnezeu. Este Taina prin care Sfânta Treime își face sălaș în noi. Simțirea acestei prezențe neprețuite e tăria neclătinată de păcat și de moarte, pe care primind-o în ființa noastră, realizăm cu adevărat valoarea vieții noastre, ce stă în posibilitatea rodirii chipului ce ne-a fost dat.
Puterea de a trece prin martiriu au avut-o așadar sfinții nu doar pe baza unei convingeri asumate și nestrămutate, ci în primul rând ca pe expresia simțirii participării la condiția Trupului Înviat al lui Hristos, expresia prezenței și a dragostei lui Dumnezeu pentru care viața aceasta pământească nu mai poate rămâne un scop în sine, ci e chemată la desăvârșire în ambianța harului divin.

Florin Caragiu



duminică, 4 decembrie 2016

Școala Martiriului (40)



În volumul „Poveste fără sfârșit”, de Michael Ende, în personajul principal Bastian are loc la un moment dat un fel de răsturnare a ordinii nevoilor sau priorităților. În măsura în care nevoia lui de a mânca scădea, „se trezea în el un dor de cu totul alt fel, o dorință cum nu mai simțise niciodată până atunci și care se deosebea în toate privințele de toate dorințele sale trecute”. Această dorință ultimă pe care a regăsit-o era chiar cea de a iubi, care era adevărata sa voință. În sens creștin, este revelația faptului că mai adâncă și mai autentică decât voința de supraviețuire e voința izvorâtă din însuși chipul nostru pecetluit  de iubirea Sfintei Treimi. Această voință se împletește cu voia dumnezeiască, resimțind în sânurile sale dorul părtășiei la comoara ei infinită. Bastian realizează însă dificultatea de a iubi, și i se spune că va putea s-o facă abia atunci când va fi băut din apa vieții. Apa vieții închipuie în creștinism taina Logosului întrupat, prin care Dumnezeu sălășluiește în inima omului, în așa măsură încât ajungem să iubim cu iubirea cu care El ne iubește. Doar această iubire desăvârșită alungă frica, ne spune sfântul Apostol Ioan, întrucât „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I In. 4, 16). Așa putem înțelege cum au putut depăși sfinții martiri spaima firească în fața chinurilor și morții, având în ei dorul de Dumnezeu și însăși apa vieții, iubirea Sfintei Treimi devenită atât de intimă lor.  

Florin Caragiu


Școala Martiriului (39)



Un aspect esențial al stării în hotarul veșniciei care este martiriul îl constituie legătura cu cei mutați dintre noi. Cei care și-au sfârșit viața pământească nu sunt șterși cu buretele din conștiință, ci îi resimțim ca suflete vii, așa cum au fost creați de suflarea Dumnezeiască. Viața actuală e astfel o verigă între viața înaintașilor noștri și cea a urmașilor noștri. De aceea avem o dublă responsabilitate, pe de o parte față de cei ce ne-au precedat, să rodim ceea ce ei au semănat, să ducem mai departe binele făcut de ei, și în același timp să oprim urmările păcatelor lor și să transfigurăm aceste moșteniri genetice prin darul și harul lui Dumnezeu, pe de altă parte, față de urmașii noștri, să le dăruim o zestre bună și sfințită prin viața noastră virtuoasă și sporită în dragoste, și să ardem în noi înșine prin pocăință, mărturisire și îndreptare toate dobândirile păcătoase, pentru a nu-i împovăra prin transmiterea unui memorial nociv. Sfinții martiri s-au păstrat neclintiți în mărturisirea credinței lor având înainte norul de mărturii ale înaintașilor, și legătura vie a sfințeniei între Biserica cerească și cea pământească i-a întărit permanent, făcându-i mai tari decât orice chinuri. De asemenea, au fost impulsionați de datoria sfântă de a ține aprins și a răspândi mai departe în lume focul pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ (Lc. 12, 49), ca o zestre suprafirească neprețuită pentru toți cei ce vor urma.

Florin Caragiu




vineri, 2 decembrie 2016

Școala Martiriului (38)


Fiecare confruntare cu o patimă este pe undeva un martiriu, o mărturisire a faptului că iubești pe Dumnezeu și asprimea unui urcuș duhovnicesc mai mult decât acea aparent dulce alunecare pe panta păcatului care în cele din urmă sleiește puterile ființei și dă rodul amar al durerii, frustrării, contrarietății. În plus, dacă memoriile binelui sădite în ființa noastră îi dau o consistență luminoasă, o tărie a afirmării întru chipul dragostei, memoriile răului săvârșit constituie focare explozive ale autodistrugerii, ale estompării până la întunecare a chipului iubirii dumnezeiești pecetluit pe ființa noastră. La ieșirea sa din această lume, aceste memorii ale binelui sau răului constituie zestrea noastră pământească, materialul ce intră cumva în alcătuirea locașului nostru de după moarte. Starea de martiriu este așadar caracterizată de o dispoziție de a înainta contra curentului decadent al lumii, de a suferi greutățile acestei asumări cu bucuria că la capătul drumului ne așteaptă Izvorul de Viață dumnezeiesc și, mai mult, că pe tot parcursul drumului suntem mângâiați și călăuziți de Sfântul Duh.

Florin Caragiu