luni, 27 iunie 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (20)



Rugăciunea este cufundarea (botezul) gândirii în taina intersubiectivității Divine. Prin rugăciune se descoperă motivațiile intersubiective profunde ale rațiunii, consistența ei dialogică. De aceea, prin rugăciune gândirea capătă, în  virtutea empatiei, adâncime și armonie polifonică.
Câștigând în responsivitate, modul de a gândi își pierde caracterul liniar și reductiv, manifestând tendința de cuprindere de jur-împrejur a realității contemplate, de amplificare a sa prin investiții semnificative ce țes imaginea realității cu firul de aur al intersubiectivității.
Rugăciunea realizează imersia gândirii în acel mediu translucid care lasă să apară lumina transcendentală a conștiinței. Întoarcerea feței de la această lumină este reflexul ce ne descentrează spiritual, generând o derivă, un mal de vivre, un simțământ de ratare a țintei ce nu poate fi compensat de nici o satisfacție mundană.

Florin Caragiu


duminică, 26 iunie 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (19)




Punctul de plecare al sfințeniei este restaurarea condiției de filiație de creație, a conștiinței de fiu al lui Dumnezeu. Pentru aceasta omul are nevoie de o depășire prin trezie a inconștienței generate de resorturile reprimării, care exprimă acea “neurotică atitudine ce preferă să treacă cu vederea faptele neplăcute, și riscă fără să ezite un întreg lanț de simptome patologice de dragul unui mic avantaj în prezent” (Carl Gustav Jung).
Trezia ajută astfel la adâncirea motivației în economia devenirii, până la a se liniști pe suprafața conștiinței valurile generate de diversele interese de moment. Aici se descoperă rolul nevoinței duhovnicești, care este tocmai de a dezamorsa fixațiile voinței, sau acele motivații individualiste care frânează și chiar frâng elanul spre comuniune al ființei.
În acest sens, ascultarea duhovnicească este o cale de aflare a iubirii dezinteresate, o cale de ieșire din antagonismul între motivațiile iubirii și motivațiile voinței individualiste.
Lărgind perspectiva asupra raportului dintre sine și alteritate încât să cuprindă și taina chipului lui Dumnezeu, se poate depăși conflictul finalităților,  în direcția unei deprinderi a gestului fundamental de dăruire ce se constituie în orizontul comuniunii, și care exprimă creșterea de la măsura filială a primirii darului dumnezeiesc la măsura manifestării dragostei și a purtării de grijă părintești față de toate făpturile.

Florin Caragiu


sâmbătă, 25 iunie 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (18)


În fiecare punct mort în care pare că drumul nostru se înfundă, există șansa unei separări a apelor, a degajării terenului prin renunțarea la anumite așteptări, prejudecăți sau obișnuințe în favoarea unui câștig la nivelul conștiinței.
Este tocmai punctul în care libertatea se descoperă a fi altceva decât o simplă alegere între diverse posibilități de acțiune și reflecție predeterminate. Ea este mult mai mult decât atât, posibilitatea creării unor noi modalități de acțiune și reflecție, putința de a investi cu sens datele existenței, de a retrasa harta devenirii personale și de a actualiza virtualitățile de împărtășire a făpturii create cu harul și slava lui Dumnezeu.
Despătimirea tonifică libertatea umană, ce se lasă astfel atrasă în fluxul Schimbării la Față, care-i dă consistența unei mișcări stabile motivate de elanul iubirii necondiționate.

Florin Caragiu


joi, 23 iunie 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (17)


Când totul pare pierdut, pradă nepăsării și deznădejdii, rămâne să te susțină acel fond de iubire necondiționată ce depășește capcanele luptei pentru supraviețuire, sau motivațiile individualiste ale parcursului uman în societate și în lume, constituindu-se în orizontul realităților veșnice.
Căci oricât de jos ai coborî pe scara existenței porți cu tine pecetea chipului lui Dumnezeu, urma Lui neștearsă care se poate face matricea generatoare a unei renașteri lăuntrice, a unei treziri a conștiinței în lumina fără umbră de schimbare a iubirii Treimice.
Dacă nepăsarea rupe legătura dragostei, ducând la felurite căderi, iar deznădejdea agravează entropia spirituală, adâncind aceste căderi, compasiunea și nădejdea refac, în lumina credinței, sinapsele virtuților, restabilind vederea cuprinzătoare dintru înălțimea dragostei dumnezeiești.
Smerenia se poate constitui ca punct de întoarcere al oricărei posibile căderi, ca disponibilitate de a întoarce mintea spre Dumnezeu, de a-I invoca ajutorul și de a lăsa să lucreze Harul Lui.

Florin Caragiu



duminică, 19 iunie 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (16)


„Înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt”, Hristos „L-a revărsat pe Acesta” (Fapte 2, 33), dăruindu-ne „duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere” (Efes. 1, 17).
Descoperirea Sfintei Treimi revelează pe Dumnezeu ca familie dumnezeiască a iubirii ce dă chip omului și creației, făcându-le părtașe în Hristos tainei filiației – „mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale” (Efes. 1, 5).
Omul și natura întreagă poartă în sine pecetea iconică a filiației, pe care o transmit în taina nașterilor de creație. Cunoașterea lui Dumnezeu are o profundă consistență participativă, fiind deopotrivă un rod al Învierii lui Hristos, prin care am fost  născuți din nou, „spre nădejde vie” (I Pt. 1, 3). Taina voii lui Dumnezeu spre iconomia plinirii vremilor este ca „toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El” (Efes. 1, 10).
Revelația Sfintei Treimi descoperă modul de viață dinlăuntrul Dumnezeirii și, mai mult, chipul însuși al vieții dumnezeiești, chipul iubirii ce înseamnă a trăi viața celuilalt. Taina creației și a îndumnezeirii ei este aventura însăși prin care Dumnezeu, întrupându-Se, asumă chipul și viața făpturii și zidirea, la rândul ei, primind pecetea Duhului Sfânt, capătă putere de Sus, împropriindu-și modul de viață dumnezeiesc, arvuna vieții veșnice.  

Florin Caragiu