vineri, 5 februarie 2016

convalescență




de ce te strânge în brațe primăvara,
când ieși pe urmele irosite ale vântului?
așteaptă-mă la marginea acelei ore
în care moartea se culcă pe prag
ca s-o sărim dintr-un pas,
să se vindece și să uite de ce a venit
să ne uite când trece prin noi ca o adiere
și ia cu ea tot ce-i al ei.

luni, 21 septembrie 2015

un pas







între deșertăciune și sublim
nu e decât un pas,
pe care-l deprinzi iar și iar,
ridicându-te ca din arc,
mulțumind pentru suferința
limpezită în ani.

înveți să spui „te iubesc”
fără vorbe.


 

duminică, 20 septembrie 2015

tremolo




mi se zbate indescifrabil
o literă
un vis scăpat din burta absenței
ochiul ca o clepsidră
între văzute și nevăzute –
un șir de dans rotitor, niciodată închis,
ce se risipește odată cu norii


pierdut, regăsit...






numai dacă ai vedea câte ființe
sunt în jur părăsite
trăindu-și viața pe neștiute,
ai putea să uiți de tine
(de necazul tău,
de apăsarea menghinei)
și să tragi un cerc
(cu rugăciunea ta)
în care să intre toți

joi, 3 septembrie 2015

noli me tangere






depărtarea sapă în noi ascunzișuri;
abisul din palmă se zbate
ca un sunet în plasa memoriei.
literatura nu e ca viața,
dar adoarme cu capul la pieptul ei.
în zori, ea se face un perete subțire
pe care-l traversezi de mână cu cuvintele
apărute în fața ta,
neliniștindu-ți anii strânși într-o clipă
– în geanta ei de voiaj –
cu miresme uitate
ale unui trup dumnezeiesc,
de care tânjim în secret
să ne-atingem
crezând.


duminică, 23 august 2015

lectură





pentru cei trecuți dincolo
istoria e o carte cu nesfârșite pagini 
o răsfoiesc zi de zi
mirându-se în sine de cele întâmplate
și de cele neîntâmplate încă

și când obosesc de citit
visează sfârșitul poveștii 
așa cum noi visăm începutul ei
atrași de zâmbetul lor ce îndulcește
asprimea razelor toamnei 


marți, 11 august 2015

vino





când apari la capătul lui,
timpul se roagă să sfârșească în mine.
sângele-i stă-n loc de fericire,
clipind ca un apus scăpat din colțul ochiului.
nu mai țin pasul cu lumea –
tot mai mici lucrurile, oamenii
se strâng pe linia subțire a orizontului,
de unde, visătoare, lumina
își clatină capul, plecându-l
la pieptul tău, seara.