vineri, 24 octombrie 2014

Libertate și Artă



Poezia și filmul au împrumutat multe una de la alta. Schimbarea rapidă a planurilor, tăieturile sau rupturile de nivel, apropierea și îndepărtarea elementului urmărit, lărgirea și îngustarea orizontului, trecerea bruscă de la un element la altul, schimbarea centrului de referință și a perspectivei, dilatarea detaliului și contracția imaginii de ansamblu sunt, toate, asimilate în arsenalul tehnicilor poetice. Invers, slăbirea coerenței realiste, forța metaforei imagistice și a efectului de contiguitate, continuarea ruptoare, abolirea rigidității distanțelor spațiale și temporale, entanglement-ul elementelor artistice sunt aplicate cu succes în cinema-ul poetic. În general, în spațiul topologic al artei, metrica obiectivității e înlocuită de metrica subiectivității, ce modelează raporturile dintre elementele artistice.
Consensul receptării nu mai este impus de fizică și organele de simț, ci se naște din acordarea sensibilităților, din dialogul lor simfonic. În acest spațiu nu domnește, însă, arbitrariul în raport cu realitatea fizică. Pe orbita subiectului, coerența fizică se înfășoară după o ordine mai complexă, dictată de o selecție ce descoperă o teleologie a lucrurilor însele, surprinse într-o așteptare a revelării eshatologicului, a trecerii de sub semnul legii sub semnul harului. Intuițiile de fond ale artei vizează transfigurarea realității prin transfigurarea vederii, insurecția asupra realității efectuată de schimbarea subiectului.
Mai mult, în sens creștin, această transfigurare provine din conjuncția recursului la interioritatea cea mai profundă cu recursul la transcendența absolută, cu alte cuvinte se desfășoară plecând de la o inefabilă unire a chipului creat cu Arhechipul divin. Întoarcerea la viața de zi cu zi pe liniile de câmp ale artei oferă o vedere asupra realității ce fructifică în mod fericit virtualitățile ei ascunse. Coerența artistică developează vectorii forței de germinare a realității fizice sub acțiunea logosului.
În măsura în care își propune schimbarea vederii asupra lumii prin schimbarea subiectului, arta se configurează iconic, după o perspectivă inversată, în care legea îndepărtării în perspectivă a lucrurilor de subiect e înlocuită de legea atracției universale a subiectului. În același timp, arta nu este idealizare, nici utopie, tocmai pentru că nu efectuează reducții, sau operații estetice pe fața realității exterioare, ci îi amplifică expresivitatea până în punctul de desprindere de sub gravitația legităților impersonale și întâmpinare a libertății subiectului. În acest sens, intenționalitatea artistică e verificată de înseși cercetările cele mai actuale ale științei ce întrezăresc la nivelul materiei profunde reacțiile unei naturi orientate spre om, căutând spre el ca spre un izvor de libertate și slavă. Polifonică în esență, arta oferă spațiu tuturor vocilor existenței și tuturor contrastelor ei, asimilate pe firul unei iconomii. Nu reprimă, nu înăbușă niciun glas ce aspiră să acceadă în câmpul privirii. Și în primul rând nu suprimă dominanta spirituală a viziunii, ce sublimează conflictul finalităților.
S-a pus întrebarea cu privire la oportunitatea prezenței răului în artă. Arta în genere nu poate elimina din câmpul receptării răul, suferința, boala, moartea, tocmai pentru că ea se constituie ca spațiu al unei iconomii. Viața în sine se constituie în spațiul iconomiei divine care îngăduie toate aceste aspecte nedorite ale existenței.
Mai mult, dacă arta are în vedere o resurecție a vederii, nu trebuie să uităm că icoana canonică a Învierii este icoana Pogorârii la iad. Ceea ce poate arta să ofere nu este edulcorarea imaginii lumii, ci transparența unei iconomii guvernate de taina și voia divină în lumina cărora se oglindesc finalitățile unor acte spirituale. Răul, spre exemplu, atrage tocmai prin faptul că-și ocultează finalitatea, prin iluzia pe care o secretă, prin aparența unui bine ce ecranează adevăratul bine.
Arta autentică, înfățișând răul, nu-l exaltă, ci-l dezamorsează tocmai prin faptul că oferă o privire în spatele paravanului și demască fie și numai implicit finalitatea răului – sfâșierea, nimicnicia, dezactivarea potențelor ființei. Arta risipește astfel iluzia, purtându-ne în miezul logosic al realului. Arta adevărată e mișcată de acea iubire care alungă teama, fie și teama de biruința răului care face pe mulți aspiranți la condiția de artist să edulcoreze imaginea lumii și să piardă astfel pe drum autenticitatea acesteia. Perspectiva iconică, așadar, poate înfățișa răul, care, însă, chiar și atunci când pare a copleși totul, e străpuns de razele dumnezeiești ale compasiunii față de tot ceea ce pătimește, de razele învierii binelui.
La fel cum Scriptura cuprinde locuri grele, ce necesită tâlcuiri duhovnicești, tot astfel și arta poate să nu fie o “hrană de lapte”, având nevoie de o întărire, adâncire și rafinare a capacității de receptare. În măsura în care sondează libertatea duhului, intenționalitatea artistică nu trebuie să fie judecată prin prisma unor simple norme exterioare. Suflarea ei de viață ne trece zarea creaturalității, odihnind imaginea lumii în proximitatea divinului.

Florin Caragiu

(extras din prezentarea volumului “Pentru trecerea zării și alte poeme”, de Elena Dulgheru, Librăria Sophia, București, 21 Octombrie 2014)






joi, 23 octombrie 2014

Poezia, „în limitele calde ale unui crez”




Volumul „ar putea fi numele meu” (Brumar, 2012), semnat de Cătălina Cadinoiu, este structurat în trei capitole: „Palmyra”, „Apologii” şi „Timpul nalbelor”.
Modulată de forţa nostalgiei, memoria e prezenţa însăşi care se regăseşte pe sine în preajma faptei: „În jurul unor fire de paie s-au format dunele. / În preajma unor fapte a fost numit omul”. Imaginile se succed asemenea unor tablouri aflate în osmoză cu viața, într-un continuu schimb de contur şi culoare cu ea: „Un cal păştea la picioarele mele. / Din când în când / împingeam bulgărele în pământ / ca să-i văd nările adulmecând. / Eram într-un tablou care se picta atunci / şi nimic nu poate descrie / fericirea mea de a fi fost o pată / scăpată pe marginea lui”.
Impresiile sunt trecute, astfel, prin retorta unei percepţii în care raportul cu lumea şi lucrurile capătă intensitatea gestului în care transpare mişcarea inefabilă a spiritului: „Un lan verde de grâu se întinde înaintea mea. / Tăcerea lui, / apropiindu-se ca un val imens, / este a mea, / cu iedul tolănit la soare, / cu pasărea ce rupe firele de iarbă / şi le azvârle, din când în când, / în nările lui. / Liniştea lor este drumul meu / de întoarcere / în lume. // Mă îndepărtez. Las lucrurile / să fie ele însele o vreme”.
Reflecţia poematică asupra cunoaşterii pune în lumină problema consistenţei ei participative: „Lucrurile pe care le-am cunoscut / sunt cele de care ne-am îndepărtat cel mai mult. / Deci unde trebuie să ne întoarcem / ca să ne recuperăm copilăreasca natură? / Dacă aş putea descrie o culoare, / aş putea să vorbesc / într-o zi / despre om, / despre cel ce cultivă, creşte, / distruge cu pasiune / ceea ce singur a înălţat. / Altfel, despre om nu poţi vorbi / decât între limitele calde ale unui crez”.
Mai presus de orice, este căutată liniştea, acel strat transparent de vernis spiritual ce protejează şi potenţează dinamica procesului de selecţie prin care intuiţia poetică extrage şi revelează din câmpul nediferenţiat de senzaţii elementul semnificativ, „urma” traiectoriei în conştiinţă a fulgurantei treceri prin lume: „Roşul soarelui / nu mă duce cu gândul / la naivele revoluţii sau marile lanuri de maci, / cât la un lac, într-un munte de bauxită / fără valuri, fără adâncimi neatinse, / o linişte pe malul căreia / doar un os de animal sălbatic / mai aminteşte de fire, de fugă”.
Peste tot, pluteşte în aer teama de inaderenţa gândului la existenţă, de pierderea consistenţei iconice a semnului, prin care omul este conectat sieşi şi racordat lumii: „Speriat este semnul / care nu mai poate ţine pe suflet / un cuvânt despre om. // Nu ştiu ce este imens în seara aceasta: / soarele sau faptul că nu-l pot atinge”; „Lacrimile ce i se scurg pe obraji / seamănă cu nişte oameni / care încearcă din răsputeri / să se prindă de un perete neted de stâncă”.
Timpul însuşi capătă substanţa unei respiraţii drămuite, încetinite, subzistând într-un mediu în care singura acţiune necorodabilă e cea a insesizabilei mişcări sufleteşti: „Dacă vom vorbi suav despre suflet, / dacă vom vorbi suav despre suflet / Dumnezeu va închide ochii peste rătăcirile fireşti. / Timpul nostru este prins în mlaştină. / Dacă se mişcă brusc, se va îneca”.
„Importanta cucerire spirituală a Cătălinei Cadinoiu este poetica amintirii”, observă criticul literar Luigi Bambulea, numărând-o pe autoare între „primii tineri poeţi care au ignorat rebeliunea postmodernă”, probând „noua orientare lirică de la începutul secolului nostru (în esenţă definibilă ca reconectare a culturii la Europa spirituală antepostmodernă)".

Florin Caragiu


(text apărut în Revista "Spații Culturale", nr. 36, Septembrie-Octombrie 2014, p. 71)

duminică, 19 octombrie 2014

Libertatea de a iubi (1)

















“Ați fost chemați la libertate”, ne spune Sfântul Apostol Pavel, adăugând: “numai să nu 
folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire” (Gal. 5, 13). 
În viața de zi cu zi, suntem condiționați de tot felul de lucruri, încât multitudinea acestor 
legături și neputința noastră de a ne elibera de sub povara lor a ridicat în mintea unora 
întrebarea dacă nu suntem cumva un fel de zombie, înlănțuiți fără putință de evadare în 
determinismul legilor fizicii. Libertatea este, prin urmare, definită prin opoziție cu aceste 
condiționări imaginate, la limită, a o anula. Cu toate acestea, relația interioară dintre 
libertate și iubire indicată de Sfântul Pavel, care vede în dragoste “legătura desăvârșirii 
(Col. 3, 14), sau îndeamnă a păzi “unitatea Duhului întru legătura păcii (Efes. 4, 3),  
ne așază în fața unei alte perspective asupra libertății și asupra sensului condiționărilor 
ce prilejuiesc manifestarea ei. Libertatea nu mai reprezintă astfel un termen opus
condiționărilor lumii, ci presupune o asumare a lor ca punct de plecare prin
orientarea sinelui în direcția realizării unității Duhului, prin iubire, și astfel nicio rețea
de legături nu contrazice automat libertatea, ci se constituie într-o condiție inițială 
a ei.

Florin Caragiu




miercuri, 15 octombrie 2014

iubește și fă ce vrei

















o girafă râde în somn, rumegându-ți cuvintele.
în junglă e liniștea cea mai adâncă,
dacă nu faci o greșeală
care să-ți scoată la soare osul sacru.
în oraș, mașinile de gunoi
pândesc hârtia rănită de un poem
în care ești liber să faci tot ce vrei,
pentru că te plimbi în voie
pe continentul visat de urșii polari
adormiți pe banchiza lor plutitoare.


sâmbătă, 11 octombrie 2014

deadline

















oamenilor le place să stea împreună și să asculte, să vadă
orice
spectacole de muzică, teatru, poezie
fețele li se schimbă
se recreează
ca o explozie lentă / o simfonie tăcută
ce-nsuflețește jocul adâncit în sine / ieșit din sine
anticipând moartea / locul în care ne așezăm să privim
absorbiți
din întuneric scena lumii,
trăind viețile altora cu sentimentul că nu ne aparținem 




vineri, 10 octombrie 2014

chenoză

















te-ntorci la cea mai veche-ndeletnicire a ta – suferința.
aștepți să se curme, descurcând gândul.
nodurile bine strânse dispar sub degetele răzbătătoare
ale rugăciunii – dezlegată-i risipa:
fiecare-nțelege ce vrea – o parte din corp,
o mână ruptă, de pildă, își mută bun-simțul din a face-n a fi.
trage spre sine dorința, ca o aproximare prin lipsă
a trezei absențe, ce, prinsă-n cârlig, scutură teama.
într-o clipită, care mereu îți scapă, te pierzi și te vindeci.