miercuri, 4 decembrie 2019

Costel Stancu, “Hoțul de ferestre” (ed. Mirador, 2019)



În volumul său, “Hoțul de ferestre (ed. Mirador, 2019), poetul Costel Stancu ne vorbește despre dragoste și singurătate, taină și moarte, în felul unic în care poezia este “mușcătura împrejurul / căreia crește, nevinovat, mărul. Poetul fură ferestre, vederi asupra lumii, pe care le curăță de prejudecățile și obișnuințele noastre, spre a ni le întoarce, cu deschidere spre taina fără de care nimic nu poate fi.
Viața apare dintru început umbrită, amenințată, căci “după alungarea din Rai, / încape într-un singur cuvînt. / jumătate leagăn”, în cuprinsul ei sufletul, fiind o grădină aflată mereu în calea norului de lăcuste”. În acest culoar de “trecere”, pare “ești și nu ești. deopotrivă. ca linia / melodică a tăcerii. ca vîntul ce ține în loc / o corabie.
“Cel ce adună,  acelaşi cu cel ce risipeşte privește moartea umanizatăîn felurite imagini primale, fie  ca pe “o fetiță căreia i se face milă / de omul de zăpadă din curte. și, vai!/ se repede să împartă cu el, bucuroasă, / ceșcuța ei, fierbinte, cu ceai”, fie ca  pe “singura / jucărie adevărată, aceea pe care nu o poți / strica oricît ai izbi-o de pereți”.
Sub suflarea unui vânt al pustiirii, se simte nevoia indefinită a unei răstigniri înțelese ca ancorare în Celălalt:  ochii tăi - doi tîlhari răstigniți / pe crucea ferestrei”; “bate un vînt în deșert. / cel ce nu e prins în cuie, rămîne / al nimănui.
În cele din urmă, priveliștea ei se topește în imaginea mormântului gol (al învierii simultane cu gestul de chenoză sau deșertare de sine): vine o vreme / cînd omul își sapă, în el însuși, o groapă / care va rămîne mereu goală.
Panorama poetică e dublă: “aici și dincolo. / cuţit răsfrînt în apă. o cădelniţă cu greieri.
Dragostea pleacă de la joc (am iubit am trădat păpuşa surorii mele încă / aşteaptă în cutia ei de carton), ce trece prin surogatele ei  (“degeaba ne prefacem că ne iubim. / e ca și cum am unge cu miere / vîrful glonțului) și o descoperă în final ca pe “singura pasăre pe care Dumnezeu / o eliberează cu tot cu colivie!
Flacăra conștiinței, deși amenințată de “iarna nimicniciei”, își continuă la nesfârșit arderea de sine: “ninge ca în / mulțimea vidă. în inima omului de zăpadă / arde o lumînare. Ea este vederea din pieptul orbului, / singurul care poate picta o floare după mirosul ei”, adăpostindu-și inima-pește ”în năvodul lui Dumnezeu”. 
Cheia acestei camere a comorilor, care este viziunea poetică, e amintirea cuvântului mamei: “ai grijă, pentru a desfereca poarta raiului, / trebuie să rotești cheia de trei ori. fin. / în numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh. / Amin!”.

Florin Caragiu



marți, 3 decembrie 2019

libertatea




nimic nu se compară cu libertatea sufletului în Dumnezeu
a cărei imagine palidă este saltul dintr-o stare în alta
și dintr-un spațiu-timp în altul al minții sau visului.

când realitatea e apariție, vezi dintr-un loc totul
și din toate colțurile deodată centrul în care întinderile
nu mai sunt împărțite de granițe ci, ascunse-nlăuntru,
developează prezența acolo unde conștiința scapără o lumină.

nepătimașă, dorința cheamă prefacerea din slavă în slavă
în bătaia adierii divine, ce deschide o poartă în tine,
prin care ființa circulă, liberă, în modul fericitei întrepătrunderi. 


Rugăciune pentru natură


Doamne Iisuse Hristoase, Care ai luat trup din Preacurata Fecioară Maria și, pătimind pentru mântuirea noastră, ai înviat din morți și-ai înălțat firea noastră de-a dreapta Tatălui, vezi durerea și suspinul a toată făptura după participarea la demnitatea și libertatea filială.
Mărturisim că întreaga creație poartă în sine pecetea chipului Sfintei Treimi ca treime de creație om-înger-natură.
Iartă-ne, Mult-milostive, că necinstind acest chip, am revărsat în toată zidirea memoriile căderii și uciderii, făcând-o să sufere, otrăvind-o cu gândul, cuvântul și fapta, cu voie și fără de voie, cu știință și fără de știință.
Fără de dragoste și socotință ne-am purtat cu natura, ce este în esența ei darul lui Dumnezeu, având în sine potența împărtășirii de sfințenie și har.
Ajută-ne să avem o purtare de grijă părintească față de toate făpturile, rugându-ne Preasfântului Tău Duh să ne călăuzească în slujirea iconomiei de taină a lumii.
În acest ultim ceas, în care planeta agonizează, pătimind în convulsii, dă-ne putere să oprim facerea de rău împotriva naturii, ca s-o ocrotim și s-o închinăm bunătății Tale, spre a se face părtașă sfințeniei slavei Tale în veci. Amin.