luni, 21 iulie 2014

jump





poezia este un strigăt în pustiu

un soare la care, cu faţa-ntoarsă, visezi
cu picioarele bălăcindu-te-n apă

faci valuri
tragi în adânc umbra raţelor leneşe
verdele de fân cosit al sălciilor
amintirea unei femei aranjându-şi părul
cu coatele ridicate

linişteşte-te

de-abia te-ai aruncat în gol
îţi vâjâie urechile
încă nu se văd oamenii

poezia e feeria coborârii încetinite

dar tu întârzii cât poţi să apeşi
butonul de declanşare al paraşutei
săgetând aerul

până în ultima clipă

sâmbătă, 19 iulie 2014

cosmos





 „o poezie a străzii şi a stărilor de spirit trecătoare”
l-a însufleţit pe un artist să vadă
surprinzătoarea  depăşire a realităţii,
când se creează imaginea ei. îndrăgostit, am spus:
„prezenţa ta se cheamă zi, absenţa, noapte”.
moartea trece atât de aproape de noi
încât nu ne mai ocolim: ne privim în ochi
fără ca lumea să se-ndepărteze; doar se roteşte
ca o poveste dinspre început spre sfârşit,
dinspre sfârşit spre început, fluturând veşti despre lucruri.
ne amintim: libertatea-i făcută
din acele multe şi nedrămuite purtări ale sarcinii altora. 

vineri, 18 iulie 2014

arta de a fi pentru tot



În volumul său „Scrisori către cei singuri” (Princeps, 2013), poetul Daniel Corbu străbate marea lumii în arca poeziei, învăţând arta de „a fi pentru tot”.
Artă a limitelor şi a transcenderii lor, poezia topeşte în suflet „grădina Ghetsimani”. „Se clatină lacrima / îngenunchează hotarul”, şi poezia răsare de pretutindeni, din locuri şi nume, din slove şi umbre, făcând auzite elegiile celui ce contemplă singurătatea. „Ea mă opreşte / când plâng din oarecari pricini (…) îmi potriveşte mai bine zorii în inimă (…) şi mă corectează ca pe-un şpalt în nopţile / când i se pare că mor prea încet”. Ideea poemului ce încununează întreaga viaţă este purtată peripatetic ca pe propria moarte.
O întrebare înfrigurată străbate constant gândul, asemenea unei neobosite întoarceri spre sine: „Ce este poezia?” „Veneţie de lacrimi”, „gheizer de păsări”, „o casă cu pereţii de vânt / cu acoperişul de ceaţă”, „haosul condamnat la visare” – sunt câteva din numirile ei pe parcursul „odiseei singurătăţii”.
Poezia trece prin zidul morţii ca o plutire, ca o afundare a chipului într-un „steag mătăsos”. Visând în numele pietrei ce se dă la o parte, al adevărului de o clipă ce ne înconjoară, poezia este, ea, râul ce străbate inima şi creează acel sentiment de străpungere ce se naşte în faţa transcendenţei oglindite în sine. Înaintea celei din urmă, nu poţi decât să trăieşti un sentiment de adâncă umilinţă, cu „mâna clipocind înspre inimă”. 
De toată deşertăciunea şi potrivnicia lumească poetul se apără, aidoma pământului, visând. Sfâşierea sa se sublimează în cântec, care capătă adâncimea unui melos al sufletului însuşi, solidar cu tot ceea ce există – vulnerabil – în orizontul morţii: „Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri / încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv / vai mie rătăcitor prin oglinzi / firimiturile cântecului au amuţit / şi-i atâta linişte / de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri deodată” (Manualul bunului singuratic).
Trecerea la limită figurată de moarte, păşirea pe firul subţire al umbrei are loc în registru iconic: „Mamă nu e moartea / trecem fiecare cu o altă icoană în mâini (…) îţi mai aminteşti râul ce trece prin inima mea / mamă de când mă ştiu adorm cu mâinile goale / ce să fac / exist şi eu ce subţire mi-i umbra" (Râul ce trece prin inima mea).
Semn al iertării e chiar plânsul izvorât în urma străpungerii: „Sunt felicitat sunt interogat de ce nu mai scriu elegii / de ce în copilărie / plângeam în faţa ceştii cu lapte de ce port o rană atât de adâncă / sub frunte” (Căderea mâinilor).
Ni se descoperă astfel, în chiar miezul dramei existenţei, faţa luminoasă a singurătăţii, în care liniştea aşterne luminările învierii, imaginea morţii fiind ridicată la puterea poeziei: „Trec singur ca un mormânt / cu răsăritul pe umeri” (Clipa de-acum).


Florin Caragiu

joi, 17 iulie 2014

echo





se-nşală cine crede că spaţiul liber e gol
doar pentru că marea ne spală cu părul capului ei,
ştergând urmele. cum face timpul
să dispară contururi pe treptele înserării.

ne suprapunem cu prezenţa celor ce, oarecând,
au abătut pe-aici o lumină –
luăm tresărirea ei în căutătura noastră:
spaţiul îşi aminteşte totul
şi oglindeşte una în alta poveştile.

de-aceea, privirea căzută pe lucruri
pare că ştie mereu mai mult decât vede:
o voce se topeşte ca o aripă-n suflare;
istoria, universul – se strâng într-o palmă întinsă. 


miercuri, 16 iulie 2014

exod





şi ne dăm seama: am clădit pe nisip!
ne afundăm încet în propriile fapte –
să ne arunce o privire cineva 
să ne tragă afară.

nu este bine omului să fie luat pe sus
şi aşezat departe de propriul său gând
într-un pământ în care, umblând,
să-şi găsească, seara, odihnă?

şi, neştiut – e mai bine că unele lucruri
nu sar în ochi – să se schimbe noaptea
cu dimineaţa, ca într-un joc
în care câştigi fără să te prinzi.