duminică, 28 august 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (69)



Câtă vreme ești angajat în ascensiune, orizontul tău intențional este culmea, însă, paradoxal, în apropierea culmii, se mută în nevăzut, gândul tău anticipând coborârea, descinderea, întoarcerea (acasă), integrarea sau asimilarea experienței prin retrăire, întruparea ei în conștiință, memorie și limbaj.
Tot astfel se întâmplă cu viața omului. Câtă vreme e în plină putere, angajat cu toate forțele în ascensiunea socială sau chiar spirituală are în vedere aproape exclusiv culmea, vârful realizărilor, ținta de atins care se profilează în punctul culminant al existenței sale, însă pe măsură ce se apropie de acest pisc văzut din ce în ce mai clar și înainte chiar de a-l atinge, orizontul tău intențional se mută în nevăzut, anticipând coborârea, declinul puterilor odată cu înaintarea în vârstă, concentrându-se prioritar pe integrarea și asimilarea experienței de viață și transcendentalizarea ei, cu alte cuvinte, salvarea ei în orizontul lucrurilor ultime. 
La fel se întâmplă în cazul unei descoperiri științifice. Cu cât înaintezi în rezolvarea unei probleme, cu cât precizezi mai clar implicațiile ce decurg din ipotezele de plecare și te apropii de finalizarea demonstrației ce consfințește adevărul unei afirmații științifice, cu atât orizontul tău intențional, până în apropierea momentului decisiv al inspirației finale focalizat pe rezolvarea problemei, angajat cu toate forțele în elucidarea tuturor aspectelor ce conduc la finalizarea demonstrației, orizontul tău intențional, așadar, se extinde în nevăzut, anticipând implicațiile mai largi, generalizările posibile, conexiunile multiple cu alte rezultate din câmpul științific. Ponderea nevăzutului în orizontul intențional crește, astfel, paradoxal, odată cu precizarea tot mai clară a văzutului. Acesta este motivul pentru care clarificările raționale nu epuizează taina, ci deschid orizontul ei.
 

Florin Caragiu



Frumusețea lucrurilor ultime (68)




Ceea ce este asumat de Dumnezeu este mântuit. Celebra afirmație a sfântului Atanasie cel Mare referitoare la însemnătatea Întrupării lui Hristos pentru restaurarea firii noastre, ce ne deschide ușile mântuirii, are ca sens corelativ faptul că tot ceea ce noi, la rândul nostru, asumăm cu iubire, din darul și prin harul Sfintei Treimi, va putea fi părtaș vieții veșnice. Cu alte cuvinte, procesul de înnobilare iconică a omului prin însușirea virtuților dumnezeiești hrănite unitar de sângele dragostei atrage după sine iconizarea întregului cosmos, printr-o tainică rezonanță afectivă mișcată de lucrarea harului divin.

Florin Caragiu


joi, 25 august 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (67)


Când te gândești că la scara istoriei cosmice fiecare ființă vie este ca scăpărarea unei luminițe apărute din neant și care pare a se stinge la scurtă vreme iarăși în neant, lăsând după ea doar o urmă fină în memoria conștiințelor ce au participat la drama existenței ei efemere, realizezi că numai Dumnezeu poate feri întregul existenței de cea mai cumplită tragedie, cea a copleșirii ei de către absurd. Numai El poate salva destinul deplinătății vieții de căderea în golul neființei.
Nu voi înceta să amintesc: datoria și menirea omului este de a atrage împreună cu sine întreaga creație în taina filiației dumnezeiești. De aceea, omul nu are voie să lase cele mai mici și de jos în avântul spre cele mai mari și mai înalte, cu alte cuvinte, să lase natura cu cele mai mărunte forme ale sale de viață în afara razei de acțiune a rugăciunii și liturghisirii sale iubitoare.
Nu întâmplător, cea mai mare taină a Bisericii, unirea sau împărtășirea omului cu Trupul și Sângele lui Hristos Cel Înviat, se slujește de elementele materiale ale pâinii și vinului, aduse la altar spre prefacere, pentru a sublinia decisiv faptul că omul poartă în sine responsabilitatea asupra întregii creații, că este dator să cuprindă în liturghisirea sa întreaga zidire înaintea lui Dumnezeu. De aceea, apropierea autentică a omului de Dumnezeu are caracterul unei sobornicități cosmice, cum indică și străvechea baladă Miorița. Sfântul Apostol Pavel arată lămurit că până în vremea de astăzi toată făptura suspină în așteptarea descoperirii slavei fiilor lui Dumnezeu, taina părtășiei sale la comoara harului ascunsă în țarina creației.

Florin Caragiu



miercuri, 24 august 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (66)


Imitația în sensul tradițional nu înseamnă copiere, în modul așa-numitei imitații-după-natură, al reprezentării naturaliste, ci, cum bine observă Hans-Georg Gadamer, implică o transformare și o personalizare. Aceasta pentru că primind imaginea celuilalt în tine și modelându-te după ea nu ești mai puțin tu, ci are loc o comunicare de însușiri ce transformă subiectul, conferindu-i o rezonanță polifonică. Sinele conștient are, așadar, prin constituția sa creată după chipul lui Dumnezeu, capacitatea de a primi în sine imaginea alterității și de a o adăposti iconic, într-un mod al comuniunii ce aduce cu sine o prefacere, o transformare a ființei în direcția creșterii consistenței sale de intenționalitate euharistică, a sporirii disponibilității sale de participare liturgică la taina constituirii acelui unic „trup comun” al iubirii, vestit eclezial. Imitația, așadar, în sensul tradițional, are sensul de modelare iconică în care sinele asumă imaginea alterității, orientându-se în direcția participării la taina împărtășirii reciproce.

Florin Caragiu





marți, 23 august 2016

Frumusețea lucrurilor ultime (65)




De multe ori, atunci când simțim că pierdem pământul de sub picioare intrăm îndată în panică și curând ne trezim dați peste cap de întâmplările vieții. Un bun exercițiu pentru a face față unor asemenea presiuni fără a-ți pierde cumpătul îl constituie deprinderea unor activități prin care îți însușești capacitatea de a-ți menține echilibrul și înaintarea în condițiile unui mediu lipsit de fermitatea unui suport sigur, și mă gândesc aici în primul rând la înot.
Trebuie să-ți folosești în mod coordonat toate membrele trupului pentu a-ți păstra echilibrul în apă, la fel cum, mai general, pentru a-ți păstra echilibrul în viață ai nevoie să-ți întrebuințezi în mod coordonat trupul, sufletul și duhul, primind în conștiința ta și urmând iluminările harului divin.
Înotul ne mai învață o lecție de primă însemnătate. Să înfrângi rezistența apei nu prin forță brută, ci prin mlădierea mișcărilor trupești și acordarea lor la extinderea minții și la adierile harului. Esența tehnicii stă tocmai în acordul fin realizat între trup, minte, suflet și duh, continuat în folosirea instrumentului ce devine ca o prelungire a trupului, pliat aproape organic pe intenționalitatea simfonică a medierii omului între creație și Dumnezeu. Este ca o prefigurare a modului în care, după înviere, în universul eshatologic se va realiza acordul fin între spirit, trup și natură, în icoana filiației logosice.
În icoana Pogorârii la iad” vedem cum dreapta lui Adam, pasivă, inertă, este apucată și trasă cu putere dumnezeiască de Hristos cel înviat, în timp ce mâna stângă arată activ și expresiv spre Mântuitorul. Prima mână închipuie neputința  salvării autonome (la om învierea este cu neputință), nevoia de ajutor dumnezeiesc pentru a trece pragul dintre moarte și viața veșnică (cele cu neputință la om sunt cu putință la Dumnezeu). Cea de-a doua mână închipuie aplecarea voii omului, intenția sa de unire cu voia dumnezeiască, ca o condiție de posibilitate a actualizării libertății sale în direcția mântuirii, a unirii intenționale și, prin harul Duhului Sfânt, actuale cu Dumnezeu, ca participare la taina învierii lui Hristos.  

Florin Caragiu