luni, 24 aprilie 2017

Scriptură și Isihasm (21)




Rugăciunea isihastă invocă numele lui Iisus Hristos, Cuvântul întrupat „în care sunt cu­prinse şi Ce­rul şi Pă­mân­tul şi Dum­ne­zei­rea şi Crea­ţia fără ames­te­ca­re. Acest nume este ca o să­mân­ţă care de vei re­uşi să o creşti se face Po­mul de Muş­tar de care vor­beş­te Evan­ghe­lia”, ne spune părintele Ghelasie în „Memoriile unui Isihast” (vol. 1, Platytera, 2005; cf. Luca 13, 19).
Sporirea duhovnicească este taina prezenței lucrătoare în firea creată a Cuvântului și a Duhului Sfânt întru care rodește, ca de la sine (dată fiind alcătuirea iconică a creației și tinderea chipului către Arhechip), împărăția lui Dumnezeu: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, și doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4, 26-28).
Grăuntele de muștar este chipul potențialului logosic al creației, a cărui activare prin comuniunea cu Dumnezeu duce la improprierea de către făptura creată a lucrării dumnezeiești: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20).

Florin Caragiu


duminică, 23 aprilie 2017

Scriptură și Isihasm (20)

Isihia este taina pregustării împărăției lui Dumnezeu, care, transcenzând nevoile individuale firești în direcția activării condiției euharistice a creației și a înaintării în orizontul fericirilor, „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul” (Rom. 17, 19). Sfântul Apostol Pavel le cere efesenilor să se silească a păzi „unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efes. 4, 3), fiind gata a vesti „Evanghelia păcii” (Efes. 6, 15).
Această dispoziție se naște în acord cu cele mai adânci imbolduri ale firii create, fapt ce își are expresia în plăcerea și bucuria ce o însoțesc: „Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (II Cor. 13, 11). În fapt, căile înțelepciunii celei după Dumnezeu, Cel ce „nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33), „sunt plăcute şi toate cărările ei sunt căile păcii” (Pilde 3, 17).
Dumnezeul păcii este izvorul învierii lui Hristos, prin „sângele unui testament veşnic” (Evr. 13, 20), sau al iconomiei mântuirii ce ne așază în orizontul eshatologic: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesal. 5, 23).

Florin Caragiu


Scriptură și Isihasm (19)


„Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori, și-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura” (Fac. 9, 14-15).
Curcubeul amintit în Geneză este în sens tainic prefigurarea întrupării dumnezeiești, ca semn al legământului pogorării dumnezeiești multmilostive către toată zidirea. Aceasta pentru că închipuie desăvârșirea divină (prin reprezentarea unei bolți de lumină în multe culori, ca o cunună a slavei) ce acoperă și cuprinde creația, străpungând norii patimilor (sau modul vieții decăzute din plinătatea harului) și pogorându-se până la ea.
Tot ca un semn al împăcării, în Vechiul Testament, erau așezați deasupra chivotului „heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării” (Evr. 9, 5). Lumea îngerească este astfel solidară, în menirea ei, cu această taină a coborârii divine iubitoare.
Jertfa de împăcare din Vechiul Testament este la rândul ei o prefigurare a Jertfei lui Iisus Hristos, Cel ce este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura, pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale. Dar pe voi, care oarecând eraţi înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat, prin moartea (Fiului Său) în trupul cărnii Lui, ca să vă pună înaintea Sa sfinţi, fără de prihană şi nevinovaţi, dacă, într-adevăr, rămâneţi întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită la toată făptura de sub cer şi al cărei slujitor m-am făcut eu, Pavel” (Col. 1, 15-23).
Împăcarea creației cu Dumnezeu exprimă revenirea creației la modul vieții celei după chip, umbrite de harul dumnezeiesc, anticipând viitoarea rodire a felurimii darurilor Sfintei Treimi întru același Duh (I Cor. 12, 4) în orizontul împărăției iubirii.

Florin Caragiu



sâmbătă, 22 aprilie 2017

Scriptură și Isihasm (18)



Dumnezeu i-a arătat Proorocului Moise slava Sa; „pentru credinţa şi pentru blândeţea lui l-a sfinţit; l-a ales pe el din toţi muritorii, l-a făcut să audă glasul Său şi l-a băgat pe el în norul de pe munte” (Isus Sirah 45, 4-5). Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos înaintea ucenicilor Săi pe muntele Tabor a trezit în inima ucenicilor o dorință nespusă de a înveșnici clipa: „Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una” (Matei 17, 2-4). Această atracție irezistibilă a slavei dumnezeiești o trăiește spiritul uman atunci când se apropie de Dumnezeu cu credință și cu acea dragoste ce dă consistență autentică vieții, întrucât „de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Cor. 13, 2). Poruncile dumnezeiești însele au ca esență dragostea, căci „ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (I Tim. 1, 5). Căutarea isihiei prin invocarea numelui lui Iisus Hristos exprimă tocmai această dorință de a face lăcaș în inimă Domnului, pentru a respira fără încetare prezența Lui, întru care „bine este să fim noi aici”.

Florin Caragiu


vineri, 21 aprilie 2017

Scriptură și Isihasm (17)



Isihia se naște din însăși mângâierea Duhului Sfânt, întru care se zidește Biserica: „Biserica, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frica de Domnul, şi sporea prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fapte 9, 31). Mângâierea divină vine și din aderența lăuntrică la cuvântul Scripturii, „căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Rom. 15, 4). Aceasta exprimă capacitatea de modelare iconică a omului după chipul Sfintei Treimi și al chenozei proprii iubirii dumnezeiești, de la care vine toată mângâierea: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu” (II Cor. 1, 3-4). Alipirea făpturii la binele dumnezeiesc este scopul Întrupării lui Hristos, a asumării creației în însuși Trupul Său: „Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, Care ne-a iubit pe noi şi ne-a dat, prin har, veşnică mângâiere şi bună nădejde, să mângâie inimile voastre şi să vă întărească, la tot lucrul şi cuvântul bun” (II Tesal. 2, 16-17). Întoarcerea cu fața spre Dumnezeu, care echivalează cu o ieșire din robia patimilor, se face astfel izvor de mângâiere veșnică: „Când a întors Domnul robia Sionului ne-am umplut de mângâiere” (Ps. 125, 1). Îngerului ce invoca în rugăciuni milostivirea lui Dumnezeu „Domnul i-a răspuns cu cuvinte de mângâiere” (Zaharia 1, 13).

Florin Caragiu