sâmbătă, 26 februarie 2011

Faptă şi trezie

Părintele Nicolae Steinhardt n-avea complexe să îşi mărturisească o aparent surprinzătoare preferinţă de lectură a sa, aceea în favoarea romanului poliţist. Privitor la această declaraţie entuziastă de adeziune, se iscă o întrebare oarecum neliniştitoare: prin ce anume s-a putut impune un atare gen literar, de obicei plasat la periferia sferei romanescului şi destinat, de aici, consumatorilor de literatură mai degrabă uşoară, unui gust artistic elevat şi chiar sofisticat, de care a dat dovadă pe tot parcursul activităţii sale scriitoriceşti părintele de la Rohia?...
Atracţia unică pe care o poate exercita lectura unui roman poliţist de calitate asupra unor minţi laborios cultivate şi mai ales înzestrate cu o bună receptivitate metafizică nu-i, de altfel, un fenomen rar întâlnit. În aceste cazuri, se pare că există o legătură strânsă între formaţia spirituală a receptorului, pe de o parte, şi modul în care poate fi pus în valoare – prin însăşi calitatea actului lecturii, prin motivaţia specială a acestuia – literatura poliţistă, pe de altă parte, referindu-ne îndeosebi la marile creaţii ale genului.
Că diavolul încurcă lucrurile, nu-i o constatare de azi pe mâine. Avid să nu rateze ţinta, presentimentul reconfortant (care poate fi deopotrivă naiv şi doct) că în spatele încrengăturii teribile de iţe se află, de fapt, întotdeauna un „cineva”, şi nu „ceva” de ordin impersonal (element cu care, în fond, nu s-ar putea clădi o intrigă vivace şi memorabilă), de acest imbold psihologic primar, la urma urmei, ţine însăşi bucuria literaturii. (Antiromanul însuşi modelează descrierea ca pe o acţiune, ritmând-o subliminal în salve de microevenimente ce anunţă, printr-o gradaţie savantă, iminenţa macroevenimentului, cea a apariţiei Personajului. S-ar putea spune, este aceasta o lume în aşteptarea Personajului, cel paradoxal prezent chiar în absenţa sa...)
Există o bucurie aproape copilărească, şi de aceea, pe deplin umană, în a descoperi făptaşul, după ce i-a fost smulsă masca de pe chip. În romanul poliţist, miza enigmei e dată – aprioric, s-ar zice – de chiar existenţa acestui „cineva”, cuprins într-un scenariu dominat de ascundere. Cei pasionaţi de savori hermeneutice sunt liberi să detecteze aici trăsăturile bine conturate ale unei anumite filosofii despre om şi lume.
Ştiinţa deducţiei, după Sherlock Holmes, se preocupă de fapte şi de descoperirea făptaşului, mai puţin de cazuistica psihologică. Metafizica posibil insinuată din acest mod detectivistic de a aborda viaţa e axată pe ideea de act personal, de faptă a cuiva, de care acesta se face responsabil. Numai că respectivul se ascunde. Răul se ascunde. El există, dar locuieşte în umbră, în dosul oglinzilor, în pivniţe, după draperii, iar alteori în acele locuri aflate mult prea în văzul tuturor pentru a mai fi suspectate şi cercetate.
Ascunderea şi dezvăluirea sunt faţetele enigmei existenţei. Există rău şi există bine, după cum există alegere liberă. (Să nu uităm de rădăcinile romantice ale genului.) E ca şi cum ne aflăm la capătul unui proces, ca la Judecata de Apoi. Urmează verdictul. Totul devine diafan, se simplifică şi se esenţializează. Cazuistica psihologică a fost epuizată. Avocaţii au pledat, au folosit toate tertipurile avocăţeşti posibile, s-au consumat jocurile de-a v-aţi ascunselea şi toate manevrele autojustificatorii ale conştiinţei disimulate.
Cuvântul de apărare tace în faţa faptei şi a urmărilor ei grave. Există un cadavru, crima a fost înfăptuită şi urmele ei nu au putut fi şterse. Cazul extrem, crima, trimite către ideea de făptaş şi, implicit, către o filosofie a responsabilităţii. Morala care poate fi trasă este că răul calcă în picioare legile nescrise ale inimii. Biblia confirmă că omul nu se poate dezvinovăţi pe sine în faţa lui Dumnezeu, atâta vreme cât ţine în piept o inimă şi în inimă chipul Creatorului, răsfrânt în profunzimile întregii creaţii.
Ştiinţa deducţiei preconizată de Sherlock Holmes se întemeiază, ni se spune, pe deducţie şi pe spirit de observaţie, plecând de la efect la cauză, de la detaliu la concluzie, evitând generalizările pripite. Urmele vorbesc despre ucigaş. Metafizic vorbind, „urma” descoperită reprezintă acel moment când tot ce e ascuns va fi ieşit la lumină, ca un lucru din lumea de afară, în văzul tuturor, când nimic nu va rămâne acoperit. Materia redevenită văl transparent al sufletului va arăta cele ale sufletului. Indiferent dacă este sau nu iertată, fapta omului va fi descoperită şi asumată, în lumină.
Să observăm de asemenea, faptul că de la Poe la Conan Doyle, în ficţiunea poliţistă intuiţia cu aură divinatorie lasă, din ce în ce mai mult, loc deducţiei ştiinţifice. Departe de a fi doar un reflex al atracţiei pentru scientism, cum a fost socotită, preferinţa pentru deducţie e, de fapt, ceva cu mult mai firesc în ordinea lucrurilor. Să nu uităm că ascunderea reprezintă ceva contrafăcut, după „lucrarea” sau „făcătura” celui „viclean”. Ea poate fi demontată ca o maşinărie. De aici, supremaţia analiticului, aparentul cartezianism al mentalităţii detectivistice. Trebuie precizat, însă: nu avem de-a face cu o analitică a misterului, ci cu una a contrafacerii lui. Dar intriga de factură poliţistă mai posedă şi această virtute de a sugera cum, adesea, contrafacerea ia masca misterului, insinuând o profunzime existenţială – chiar una inefabilă – acolo unde ea nu există, de fapt. Magia concură cu misterul, falsul înscenează adevărul, într-o lume a măştilor în mişcare. Se întrevede, aici, funcţia metaliterară a acestui gen prin care e vizată şi pusă la încercare sugestionabilitatea psihicului uman, de care prin excelenţă se foloseşte practica litarară. Se observă că omul poate cădea pradă puterii unei sugestii, chiar în condiţia în care el cunoaşte caracterul neadevărat al mesajului ce i-a fost transmis. Gnoza nu e niciodată suficientă. Trebuie să fim şi altfel pregătiţi, pentru a nu ne pierde trezia şi a nu ceda ispitei. Dar ce înseamnă, de fapt, trezie, după definiţia creştin-ortodoxă? E „frumuseţea unei lucrări născătoare de lumină şi care răsare în chip negrăit celor dispuşi, prin dragoste, să-şi întipărească în gândire urmele acestei căi mântuitoare”. Aici se creează omul ceresc, care e „alcătuit din atenţie” (Teolipt al Filadelfiei, „Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrieri”, Deisis, 2000).
Considerată drept o capodoperă a literaturii fantastice – prin care, de fapt, se împinge genul poliţist la limitele sale, acolo unde începe tărâmul suprafiresc, imposibil de investigat cu mijloacele univocităţii procedurale şi cu tehnica demontării – nuvela „Într-o seară, un tren”, de Johan Daisne, atinge problema inefabilă a treziei spirituale în clipa morţii, care e o clipă a alegerii supreme. În acest punct, de „graţie luminoasă”, căreia i se adaugă o indicibilă „nuanţă de sfâşiere”, totul pare că se simplifică la extrem, întrucât se esenţializează. Acum, în absenţa oricăror posibile subterfugii, trebuie să răspundem cu „da” sau „nu” în faţa Vieţii. „Fiat-ul” fiinţei va fi atunci posibil, nu în ultimul rând, datorită acelor gânduri şi stări de suflet „care ne trezesc atunci când totul doarme în jurul nostru”.

Florin Caragiu



(text publicat în revista "Ramuri", Februarie, 2011)

foto: Diana Popescu

luni, 14 februarie 2011

Ioan Mărginean şi "anotimpul din patmos"



















În volumul „anotimpul din patmos” (ed. Brumar, 2010), părintele Ioan Mărginean dezvoltă, sub semnul apocalipsei, o poezie într-o tradiţie ardelenească „vizionară” (Nichita Danilov), ,,neoexpresionistă” (Luigi Bambulea), în care cuvintele „atacă” şi „mângâie” imprevizibil (Ion Mureşan) o lume a cărei „părăsire” e atinsă de „aripa” veacului viitor.
Poetul trezeşte în cuvinte ecoul indefinitelor voci imersate într-un plâns salvator: „Neînţeles, Cel Preaînalt măsoară strigătul, în plâns El se ascunde ca să nu ne ucidă cu adevărat./ Spune-mi, spune-mi, a sosit vremea şi mâinile mele aspre/ nu o pot pipăi ori pleoapele mele/ au apus pe ceafa cerului” (III). Din ape, veacul apare ca o inscripţie aurită într-un decor al epifaniei ce instaurează neînserarea: „Veacul pare de aur, literele mari/ sunt cânturi ce-L caută pe Dumnezeu/ într-un pumn de apă/ ca să alunge cu pietre mari asfinţitul” (IX). Tensiunea între întuneric şi lumină e permanentă în acest limb al întâlnirii vizibilului cu nevăzutul, invocând, prin mijlocirea unor imagerii pulsatile, „ieşirea din ascundere” a Vieţii pe însăşi crucea morţii: „Cine are de trăit, să trăiască, strigăm unul spre altul,/ ţinându-ne de mână,/ când noaptea cu cioc de vultur/ sorbise ochii zilei” (XXI). Poemul încă nelocuit, cuvântul suspendat în pragul uimirii apare, deja, plin de „mustul” liniştii: „Urechea mea, peşteră fără ecou,/ în ea uimirea coboară pelerine;/ jumătate de melc vremuieşte/ lângă suflet, libera pădure, povara liniştii tale: un poem încă nelocuit” (II). De aici, irumpe viziunea, de inspiraţie biblică, a germinării creaţiei, ce se transfigurează sub cupolele acoperirii universale a Duhului: „Nu-i bine, îmi zic, poate ochii mi-s de lut,/ carnea frăgezită de cuie/ şi doar peste trei zile va veni sub chip de limbi de foc/ peste noi, un veac mai plin de înălţare;/ vor odrăsli ape, porţi se vor deschide,/ păsări vor ieşi din umbra pământului;/ muguri păstraţi în zăpezi pentru zilele bucuriei/ şi părinţi crescuţi în copiii lor lungiţi până la soare” (VIII).
Ioan Mărginean nu dizolvă, însă, tensiunea aşteptării în emergenţa prefigurării. Delicatele mişcări şi reacţii ale făpturilor sunt surprinse într-un dramatism al unei continuate „prezenţe în absenţă”, în noaptea fiinţei: „mâna ca o pasăre m-a părăsit/ (acum stând undeva bătrână)/ şi mâine-ar fi trebuit să vină iarna/ fiecare îngheţ să fii tu, noapte cu stele puţine” (XXXIII). Viziunea este scufundată chenotic în organicul terestru şi corporal: Sângele îşi acordează instrumentele/ dansând ca un munte ce coboară în abis (...) şi nu ştiu de ce trebuie să vâslesc/ în pivniţa asta/ ca-ntr-o uriaşă barcă de adus peştii în năvod la mal” (LIX). Istoria personală e inseminată în adâncurile istoriei mântuirii: „Câinii latră cu ochii deschişi/ şi luna ca o zdreanţă şterge cerul./ Mă dor îngenuncherile ochiului/ şi broaştele acestea ce sar din casa lui Putifar/ peste sângele meu” (XLVII). Suferinţa lumii e receptată cu o sensibilitate extinsă, atentă la cei pentru care „infernul sunt ceilalţi”: „privirea lui, o formă de visare:/ la porţile exilului niciodată nu şi-a legat simţurile/ şi ca o furtună închisă în cerc/ promite mai mult, aruncând nisipuri dincolo de sine” (XXV), atentă, de asemeni, la inflexiunile făpturilor necuvântătoare: „Liniştea lumii sta atunci în cântecul ploii/ şi Dumnezeul inimilor noastre e flămând./ Nimic atunci,/ nimic atunci nu-i mai trist/ ca lătratul câinelui urmărit de hingheri” (XLIV). Nu mai puţin se face simţită, în registru iconic, sensibilitatea filială: „Mama curăţă legume strânse într-o toamnă desculţă/ pentru supe călătoare;/ tata: un munte deasupra dealului răsfrânt în icoană” (XXII).
Iminenţa unei întâlniri amânate descoperă eflorescenţa eului prin chipul celuilalt, fie şi sub vălul absenţei: „eram tu, erai eu/ fiindcă în colţ – ca o absenţă –/ credeam că ne putem întâlni” (XVI). Pe fondul morţii, se desprinde cu un contrast şi mai pronunţat această cuprindere a alterităţii în intimitatea, încă în aşteptarea deplinei arătări, a slavei: „Toţi poeţii îngropaţi în moartea mea/ – ca leproşii cei nouă/ lângă scaunul gol al slavei” (XXIX). Moartea, însă, nu se reduce la aspectul ei fizic, ci e văzută deopotrivă în iradierea semantică a unei experienţe mistice, a unei voi ce, paradoxal, omoară („omul vechi”) spre a elibera şi învia („omul nou”) „Voi veni mai aproape de tine,/ mă voi întoarce răsunător,/ răpus de mine, de voia mea întreagă,/ să-mi împrospătez carnea/ cea prinsă-n nesfârşite capcane” (XL).
În acest context, labirintul de rădăcini ale vremelniciei ce îngustează speranţa văzduhului spiritual şi afectează plenitudinea numirii: „Aerul ca un râu de iarnă,/ parcă numele nu îmi e întreg în curgerea lui;/ copacii l-au reţinut în rădăcini/ să poată strâmta drumul curcubeului” (VI) apare, aidoma timpului sustras finalităţii, ca o „pădure de degete tăiate”, încât „cunoaşterea de sine” se regăseşte în sărutul unui eros iconizat: „Ceasornicul, pădure cu degete tăiate! Dar, Filosofule, cunoaşterii de sine/ ajungă-i butucul lemnul tăiat şi/ rugina buzelor prelinsă pe rama icoanei” (LXIII).

Florin Caragiu


(text publicat în cotidianul "Lumina", Nr. 32 (1836), Anul VII SERIA NAŢIONALĂ, Miercuri 9 februarie 2011, p. 10)

duminică, 6 februarie 2011

Valoarea creştină a simţului comun















Prin exerciţiul raţiunii practice, omul are temei să se considere o fiinţă liberă, aprecia, la vremea sa, Immanuel Kant. Astfel văzut, sentimentul libertăţii este strâns legat de practică, de raportarea, prin voinţă şi contemplaţie, a acţiunii umane la un ideal. La rândul său, orice astfel de ideal presupune depăşirea raţiunii teoretice referitoare la lume, la această lume, din care transcendentul poate părea că absentează, şi în care tot ce există pare că se supune unui determinism strict. Practica, însă, întemeiată în liberul arbitru, deschide un orizont inedit fiinţei umane. Este orizontul posibilului şi al speranţei, acolo unde poate fi salvată libertatea şi unde se conturează acea reprezentare a lumii raportată la fenomene ce depăşesc cadrul îngust al necesităţii naturale.
Pentru a înţelege omul şi a-l defini, este relevant de observat cum se manifestă fiinţa sa practică dincolo de imperativul ideologiilor abstracte şi de cel al constrângerilor empirice. Care este reacţia spontană a omului în imediat contact cu viaţa. Ce valori ţâşnesc pe această cale de afirmare directă şi intempestivă a umanului? Nu-i deloc greu de observat că aceste valori universale, pe care experienţa le impune, au o rădăcină puternic înfiptă în chiar interacţiunea practică dintre om şi realitate, în ceea ce numim, de fapt, simţul comun. Prin felul cum reacţionează din miezul experienţei, omul îşi manifestă umanitatea sa adâncă şi îşi descoperă propria universalitate. De altfel, din perspectivă creştină, idealul stă la capătul unei căi de recuperare a firescului, a naturii originare.
Afiliată în mod organic şi totodată paradoxal simţului comun, credinţa creştină dezvăluie chintesenţa tainică a acestuia. În creştinism, căderea însăşi se manifestă ca o modificare la nivel de tropos (orientare, mod), nu de logos (chip, esenţă). Aceasta înseamnă că Binele dumnezeiesc nu încetează niciodată să fie căutat, chiar dacă în mod deviat şi eronat. Valorizarea omului în toate locurile şi timpurile este fundamentată practic pe valori esenţialmente creştine, cum sunt: persoana unică şi concretă, paternitatea, maternitatea, filiaţia, familia, spiritualitatea, identitatea, alteritatea, adevărul, sentimentul, relaţia personală, comuniunea, dialogul, iubirea, responsabilitatea, altruismul, întruparea, existenţa societăţii şi a naturii, valoarea materiei, năzuinţa spre armonie universală, varietatea, arta, forma, frumosul fizic şi spiritual, etc. La nivel de opţiuni prereflexive, cu impact pragmatic, un occidental şi un oriental nu se abate de la aceste valori, indiferent de opţiunea lor religioasă. Faptul că Occidentul matricial creştin tinde să fie receptat ca o valoare universală constituie unul din argumentele în favoarea triumfului creştinismului la nivel de simţ comun. Redându-i substanţa gândirii creştine, nu vom greşi definind simţul comun ca simţ al conexiunilor necesare, determinate de o logică a inimii şi, în ultimă instanţă, de o logică a Întrupării care ţine de praxisul vieţii şi care transcende logica gândirii raţionaliste ca apanaj al abstractizării şi al scientismului dominator. Întruparea oferă măsura participării plenare a omului la Viaţă, încât bunul simţ comun activează în orizontul revelaţiei dumnezeieşti.
În lucrarea sa „De nostri temporis studiorum ratione”, Giambattista Vico se referă la simţul comun, definindu-l ca o facultate superioară a sufletului de accedere la ceea ce este verosimil, în chip poetic, intuitiv. În acest sens, nu trebuie să anexăm noţiunea de simţ comun hedonismului (plăcerii şi obişnuinţei vulgare). A judeca părţile imaginaţiei după măsura lor proprie înseamnă, de la un punct încolo, a stabili raporturi corecte cu nevăzutul, cu posibilul. Şi în cel mai bun caz aceste raporturi tind să fie raporturi practice, de intuiţie sau gust (spiritual). După Vico, adevărul poetic, în substanţialitatea sa metafizică, este desfătător nu pentru că se însoţeşte iraţional (senzorial, pătimaş) de desfătare, ni se spune, ci pentru că însăşi esenţa lui spirituală e desfătătoare, cunoscută inimii în chip plenar. Nu e întâmplător faptul că Vico însuşi lega strâns fantezia artistică veritabilă de noţiunea de memorie, cu trimitere la o natură originară. Poezia tinde să exprime acel adevăr dezvăluit prin participare. Participarea indică sensul apartenenţei noastre fiinţiale la o anumită natură. Din păcate, există, însă, un moment teoretic vid de participare, incapabil să nască o lume vie, din pricina răcelii inimii.
Unii comentatori au poziţionat, în mod eronat, credinţa ca pe o teorie pe scara unei distanţări progresive de simţul comun. Aici, pe lângă pierderea din vedere a mediului sinergiei între lucrarea divină şi cea umană, în care se naşte credinţa, se ignoră un aspect esenţial: din punct de vedere psihologic, dar mai ales gnoseologic, practicul şi teoreticul, omul şi lumea, se întrepătrund. Subiectul nu poate fi eliminat din sistemul ipotezelor teoretice, în ceea ce priveşte consecinţele lor ultime şi sinteza umană a sensului lor, care le conferă însăşi relevanţa intuitivă maximă.
Există, desigur, teorii despre existenţă care pot fi concepute de om împotriva omului. În acest caz vorbim de idei fără cuprindere circulară, de cunoaşteri parţiale şi neunificate, cum a spus sfântul Maxim. Desfăcând în foi ceapa, o pierdem, îi ratăm sensul. O astfel de elaborare a minţii, fără întoarcere în punctul de plecare, generează adesea sentimentul că nu are logos, cuprindere.


(Text publicat în "Lumina de Duminică", 6 Februarie 2011)

joi, 3 februarie 2011

Preafericitul Daniel, Patriarhul B.O.R.: "Protosinghelul Nicodim, un monah evlavios şi rugător"





















Mesajul de condoleanţe al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de înmormântare a Părintelui Protosinghel Nicodim Bujor, Mănăstirea Cernica,

1 februarie 2011:


Cu multă tristeţe am primit vestea trecerii din această viaţă a părintelui protosinghel Nicodim Bujor, venerabil şi îmbunătăţit monah al Mănăstirii Cernica.

Încă din vremea studenţiei şi-a îndreptat paşii către Mănăstirea Cernica, la îndemnul profesorului său Grigore Pişculescu (Gala Galaction), care a întrezărit calităţile necesare unui "ostaş, având mijlocul încins cu adevărul şi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, având pavăza credinţei pentru a putea stinge toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului" (Efeseni 6, 14-16).

Într-o perioadă grea pentru Biserică şi pentru slujitorii ei, alături de iniţiatorii mişcării "Rugului aprins", Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu şi alţii, părintele Nicodim Bujor lupta pentru apărarea credinţei şi vieţii creştine, ameninţate de comunism.

Într-o lungă perioadă de timp, părintele Nicodim Bujor a cunoscut în obştea Mănăstirii Cernica ierarhi şi monahi îmbunătăţiţi, unora fiindu-le colaborator, ucenic sau binefăcător. Aşa au fost ierarhii Efrem Enăchescu, Tit Simedrea, Nicolae al Rostovului, precum şi cei cu metania în această chinovie a Sfântului Ierarh Calinic.

În ceasurile de linişte şi inspiraţie duhovnicească a alcătuit file de acatiste - cum a fost Acatistul Sfântului Ierarh Calinic -, dar şi acte, referate, procese-verbale păstrate în cancelaria Mănăstirii Cernica.

Fiind grav bolnav, a urmat un tratament medical îndelungat, locuind la Ploieşti, de unde a revenit în vara anului trecut (2010) la mănăstirea sa de metanie, Cernica.

Blând, paşnic şi doritor de linişte, în mănăstire sau în patul suferinţei, părintele protosinghel Nicodim a fost un monah evlavios şi rugător, smerit şi râvnitor, asemenea părinţilor din Pateric.

Plecarea sa dintre noi înseamnă o pierdere pentru obştea mănăstirii, pentru familia sa, dar şi toţi cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit.

În aceste momente, când sufletul părintelui protosinghel Nicodim Bujor merge în lumina cea neapusă a Împărăţiei cerurilor, rugăm pe Hristos-Domnul, Cel Înviat din morţi, să odihnească sufletul său în ceata sfinţilor, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Veşnica lui pomenire, din neam în neam!


† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Sursa: Cotidianul "Lumina"