luni, 27 aprilie 2015

de unde să-ncep?





sunt încă aici, și nu pot face nimic
în acest gol locuit doar de prezența ta brusc răpită.
numele tău e dragoste...

de la acești frumoși muribunzi luați de privire
până dincolo de neliniștea lor.

zâmbetul tău a rămas în aer, ca aburul respirației
pe care îl ștergi ușor cu mâna
să poți vedea ce se-ntâmplă afară,
unde nimic nu începe și nimic nu se sfârșește
fără tine.

luni, 20 aprilie 2015

Serile Sinapsa, ediția a XVII-a, cu Mihail Gălățanu, Ioana Nicolaie și Nicolae Tzone; In Memoriam: poeme de Gellu Naum recitate de actrița Vali Pena

Mihail Gălățanu reușește să inducă - cu “exuberanță lingvistică” și un “farmec dureros” (Alex Ștefănescu) - forța răsturnării logicii comune: “Şi poate va veni o zi/ când capul va tăia securea”, răsfrângând halucinant jindul poetic în vortexul contrastelor vieții.

Florin Caragiu

Textele Ioanei Nicolaie se rotunjesc purtate de apa iute a gândului în vâltoarea unde se mixează în proporții bine nimerite jocul legănat al memoriei și arderea prospecției ce ține piept înghețului clipei, cu fericita spontaneitate proprie unei arte poetice pentru care „în inimă toți aricii aleargă deodată”.

Florin Caragiu

În general, în poemele lui Nicolae Tzone se prezintă existenţa reflecţiei şi se lasă deschisă posibilitatea existenţei metafizice. Această deschidere naturală către metafizic (implicit prin aluzii mitologice sau istorio-file cu pomeniri de domniţe, săbii, piramide, faraoni, brunhilde etc.) este la Tzone semnul unei maturităţi graţie căreia refuză să trăiască ambivalenţa ca indecizie şi nu refuză opţiunea în numele ambivalenţei sau ambiguităţii. În fapt, ambivalenţa este suportul ontologic tocmai al alegerii şi nicidecum al indeciziei asumate ca atare. De altfel, pe scena poeziei se joacă viaţa şi moartea, poetul este pe rând sau simultan mort şi viu, ceea ce înseamnă că există un subiect deasupra vieţii şi morţii din planul reprezentării, un trăitor atât al vieţii cât şi al morţii, dar oricum, dincolo de ele. Aceasta înseamnă să ai viaţa poeziei în acelaşi timp dublă şi cu atât mai unitară în fond.

Florin Caragiu

duminică, 19 aprilie 2015

Reflecții pe marginea volumului „Memoriile Originilor” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Opere XII, în curs de apariție la editura Platytera)





Într-o lume în care „păcatul ne-a destructurat până la maximum de profan” a rămas „nostalgia Sacrului”, observă părintele Ghelasie Gheorghe, care actualizează rechemarea la „Frumosul Divin” printr-o „Filocalie modernă” ce rezugrăvește Icoanele viiale Memoriilor Originii din ființa noastră.
Demersul părintelui Ghelasie are o fundamentală substanță hristologică, chipul însuși al creației originând în Chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Și dacă, așa cum poetic surprinde părintele isihast, inima e scena lumii”, asimilarea mistică a Revelației divine echivalează cu vederea Cuvântului ce se face trup de împărtășire: „Când inima ta se face Cartea pe care se scrie Cuvântul Divin, inima ta va vedea pe Fiul Divin în Lumină”.
Printr-o lărgire teologică în spiritul unei mystagogii iconice, taina creației este înscrisă în taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, „care este la Început ca Întrupare în Chipul Creației, apoi Întrupează Loghii Creatori în Făpturile Create, ca să culmineze cu Întruparea Deplină Directă și Personală Hristică”.
Creând chipul de Logos creat sau chipul de Fiu al Omului și unindu-se cu acesta, Logosul Divin face din Arhechipul de Întrupare tocmai posibilitatea unei ființialități reale de creație”. În acest sens, creația nu reprezintă transpunerea Divinului direct în creație”, ci „transpunerea Chipului Întrupării Divinului în chipul creat”. Dacă nu se înțelege acest lucru, avertizează părintele Ghelasie, apare riscul căderii în „panteism sau în izolaționismul total dintre Creat și Increat”.
Dilema golului metafizic” dintre Divin și creație este depășită prin acest recurs iconic la originile creației, ce înfățișează taina enipostazierii chipului de creație în Ipostasul Logosului divin, act dumnezeiesc ce face posibilă comunicarea dintre Divin și creație și conferă înrudirea lor de taină.
Cu alte cuvinte, părintele Ghelasie insistă pe o hristologie chiar de la actul creației”, astfel încât creația este pe fondul hristic, este prin activul direct hristic, este prin Chipul Hristic de la care apoi se va trece la Chipul Eshatologic din Veșnicie, al Chipului Sfântului Duh, ca Înălțare la Tatăl”.
Dacă știința întrevede o lume a informațiilor, unde memoriile tuturor formelor se înregistrează și devin sursă de reproducere”, legile fizice și chimice având la bază informații ce nu se mai pot nega”, oprirea la spiritualul de creațiefără a mai vedea dincolo de el Supraspiritualul divin și Planul de întretăiere/întâlnire a lui Dumnezeu cu creația înseamnă o neglijare a fondului nostru spiritual, a „dorului Originii” din Psihismul nostru.
În această viziune de sorginte iconică accesibilitatea Divinului prin coborârea Sa în creație nu presupune o absorbire panteistă a creației în Ființa divină, nici o desființare a apofatismului Ființei divine, ce rămâne de neatins, ci o Unire între Ființa lui Dumnezeu și ființa creată în spațiul iconic hristic, de unire a firilor fără amestecarea ființelor, fiecare rămânând ființă neamestecată”.
Dacă viața în sine a Dumnezeirii rămâne apofatică, creația este teo-centrică, altarul ei fiind Chipul Dumnezeirii coborât în creație”. Numitorul comun al creației și altarul deschiderii ei spre Transcendent este așadar Arhechipul Întrupării hristice, ce se Descoperă doar după Întruparea Logosului Divin în Chipul Făpturii Umane, pe baza lui având loc „Desfășurarea Lumii”. După ieromonahul de la Frăsinei, înrudirea posibilă dintre Increat și creat este Chipul de Întrupare”, specificul viziunii creștine reliefând faptul că Logosul Divin mai întâi se Întrupează El în Chip de Creație și Chipul Întrupat apoi Îl face Arhetip de Creație”.
Raportul iconic între Dumnezeu și creație descoperă sacralitatea făpturii, în care, coborând, „Divinul nu se pierde, nu se umbrește (cum zic anticii), ci se Arată și într-un Chip Creat”, pentru ca lumea însăși să se poată transfigura în lumina divină. Potrivit ontologiei iconice zugrăvite de părintele Ghelasie, altarul de creație are o dublă orientare, de coborâre a Divinului în creație și de urcare a creației în Divin. Arătarea paradoxală a Divinului printr-un chip de creație îndumnezeit este „o Viziune extraordinară a Lumii, ce împacă toate contrariile”.
Pe de altă parte, originea păcatului este auto-divinizarea de creație”, ce schimbă Sacrul Întrupării Dumnezeiești „cu o altă întrupare, de pământesc fără Divin, caracterizată de fragmentarea și negativizarea gândirii, și totodată pătrunsă de fiorul golului existențial al despărțirii de Dumnezeu. Însă, întrucât Dumnezeu este Iubire, recâștigarea vederii Lui constituie posibilitatea de Renaștere”.
În mistica isihastă dezvoltată în cadrul tradiției carpatine, icoana este privită ca o prefigurare de chip euharisticși deopotrivă rod al împărtășirii, deplinătatea acestei împărtășiri fiind Euharistia Liturgică”. Condiția de Întrupare-Arătare a Chipuluiconferă icoanei caracterul de viu iconic, prin participarea la sfințenia chipului bucurându-se de o corporalitate eshatologică, cum se zice teologic, adică asemănătoare Celei Înviate în Hristos, de Trup Duhovnicesc, de condiție a Noului Rai”.
În isihasmul carpatin, icoana este puntea rugăciunii”, „chip de Biserică, unde se întâlnește creația cu Dumnezeu”, iconicul fiind, mai mult decât o simplă reprezentare, „Capacitatea de Relație, Chipul în comunicare”, „sfințenia Chipului lui Dumnezeu întrupată și într-o Sfințenie de Creație”. În icoană, pământescul este transfigurat de Divin și Divinul este, paradoxal, Luminat de pământesc, fără să se piardă, evidențiindu-se parcă și mai mult”.
Părintele Ghelasie atrage atenția asupra riscului de alunecare în panteism prin confuzia născută de echivalarea cosmogoniei cu o devenire a Divinului, ceea ce duce la o perspectivă dualist-antagonistă vizavi de ontologia raportului dintre Dumnezeu și creație. În realitate, potrivit revelației creștine, Sfânta Treime nu are nevoie de o raportare contrară pentru a ieși din Sine, întrucât Tatăl Naște pe Fiul ca Afirmație și Purcede pe Sfântul Duh tot ca Afirmație”. (...) Iar, în ce privește cosmogonia, Fiul lui Dumnezeu cu Sfântul Duh pot Crea, de asemenea, fără rău-contrar, astfel încât, în sens Creștin Divinul nu se pierde în creație, ci ridică și Creația la Divin, ca Întâlnire Față către Față, ce înseamnă Dialog de Întreguri, nu absorbirea lor”.
Importante sunt, sub aspectul antropologiei iconice, și discernerile între chipul de bărbat (Chip al lui Dumnezeu înaintea Chipului de Creație) și cel de femeie (Chipul de Creație în evidență, față de Cel al lui Dumnezeu), ambele fiind privite ca icoane ale tainei Întrupării dumnezeiești, ca împletiri de chipuri în orientări specifice, cu deschidere spre actualizarea liturgică în unire cu Dumnezeu.
Păcatul aduce cu sine sfărâmarea icoanei din adâncul ființei proprii, încât chipul lui Dumnezeu nu mai este oglindit în conștiință decât ca prin niște cioburi ce încă mai reflectă ceva luminos, dar insuficient și adesea deformat”. Renediul practicii isihaste este refacerea Icoanei din tine și din ceilalți”, nevoința de a vedea în tine și în alții Icoana întreagă și indestructibilă a dragostei lui Dumnezeu, a cărei expresie plenară este iubirea de vrăjmași.
Mistica iconică prezentată de părintele Ghelasie răspunde necesității unei deschideri a teologiei deopotrivă spre oameni și spre cosmos (părintele Dumitru Stăniloae), răspunzând aspirațiilor celor mai recente ale gândirii creștine spre o nouă sinteză patristică, potrivit cărora fiecare activitate se cere asimilată în „liturghia cosmică a creativității unane (Alexei Nesteruk), într-un gest de întoarcere iubitoare a darului lui Dumnezeu.
Ea vede trupul și sufletul omului integrate într-o mișcare duhovnicească ce actualizează potențele de chip ale creației, menirea ei de întâlnire față către față și unire cu Dumnezeu. Fără acest gest iconic de raportare la taina dumnezeiască a creației se riscă o vedere asupra lumii marcată fie de scindări dualist-antagoniste, fie de melanjuri monist-panteiste, având ca urmare o deturnare a experienței creștine din traiectul ei orientat spre transfigurare în lumina dumnezeiască, îndumnezeire sau, cum plastic se exprimă părintele Ghelasie, iconizare.

Florin Caragiu

joi, 9 aprilie 2015

Poezia




Poezia nu ține loc de viață.
Poezia nu e un substitut pentru viață.
Poezia, după cum putem lesne observa, ia în răspăr viața.
Asta pentru că viața însăși nu e ce ar trebui să fie, cu alte cuvinte nu e ce simțim noi că ar fi posibil să fie.
Poezia presimte un mod de viață posibil și dă curs chemării ei.
Poezia răstoarnă ordinea lumii, venind în întâmpinarea imposibilului după care tânjim în secret.
În poezie lucruri cât se poate de depărtate din punct de vedere istoric, geografic, cultural, psihologic, social, politic etc. se apropie, fac atingere între ele, se întrepătrund și își comunică însușirile.
În poezie, lucrurile aparent incompatibile se redescoperă într-o stranie familiaritate.
Poezia este o rugăciune învăluită după schimbarea modului actual de viață, cu toată rigiditatea și inerția și înstrăinarea ce-l caracterizează.
Poezia răscolește în noi viața și o așază cu fața spre taină.
Scoate din făgașul ei viața și îi dă un impuls spre un nou chip al ființării.
Poezia figurează acest chip atunci când conferă oricărui sfârșit și declin tensiunea și prospețimea unui nou început, relansând surprinzător lumina vieții ce se stinge.
Poezia răstignește rațiunea pe crucea învierii.

marți, 7 aprilie 2015

visul

 

caută-mă în batistă, în geantă, în linguriță,
în capcana dintre da și nu.

să ieșim din pulberea glasului,
ridicând mâna păpușii de cârpă
din rana de paie.

aterizez pe numele tău, atent să nu te trezesc.