luni, 28 octombrie 2013

făgăduinţa






zilele reci se-ntind pe covoraşul de frunze
şi tac,
nimeni nu întreabă trecătorii cu paşi iuţi
unde dispar
când trec peste linia serii. 
dragostea taie timpul, îl lipeşte
peste gurile spaţiului –
deschise alarme în iarbă.
mici cutremure
leagănă pete de lumină pe ziduri.
frigul e ancoră.
ne căutăm de zile îmbrăţişarea scurtă,
mi-ai zis, ţi-am zis: viaţa dansează pe noi,
cioturi de arbori bătrâni vor pluti
peste văi scuturate în miezul pământului.
rana lui e colierul pe care-l purtăm
de sărbători. 

miercuri, 16 octombrie 2013

pe maluri iuţi ai stins făclii





încă o dată-ai stat de veghe la căpătâiul oarbei zile:
în parcul prost luminat zvâcnea durerea-i surdă –
orele-i – un reflex în memoria liniştită. 
seară şi dimineaţă, seară şi dimineaţă, ai spus,
şi câinii au lăsat din gură noaptea lungă şi albă.
era prea târziu, prea devreme
să strigi verdele răstignit în cascade. 
şi-acum: de ce crezi că trebuie să schimbi ceva?
că toate nu mai sunt cum erau!
uite lucruri în jur, fiinţe – lumea accelerează. 
tu rămâi să deschizi graniţele:
viaţa a răspuns încetinind cuvintele,
ca pe cuţite ce se opresc în răvăşitorul apus. 

marți, 15 octombrie 2013

trecere





mă urmăreşte ceva
pe străzile măturate,
ca un zâmbet
din groapa comună:
vorbele cad din gură,
calc peste ele
scot un mic zgomot,
o tânguire.

lumea în spate mi-am luat
şi umblu, Iisuse,
până vei face
un semn peste ea:
o aripă va lovi
de jur-împrejur –
lăsând fără chin
durerea întreagă.


luni, 14 octombrie 2013

patru poeme






ramă de toamnă

mi s-a lipit o frunză de gură.
iese din scoică şi-mi intră-n ureche
seara plimbată de câini
pe-alei ruginite, sub roţi de mătase,
în strune ghimpate.
mă-mbrăţişezi, limfă, dar eu nu-s aici:
m-a mâncat de viu dragostea
şi zgârie norii 
acum sângele plimbă în mine
visul scăpat din lanţ.

visul animalului tăiat

ştiu că ai nevoie: lasă-mă să visez
paharul de la marginea mesei
aşternute până departe,
spre firul de iarbă atins
de o durere vecină cu-a mea. 
când sângele mi se-ntinde 
ca o voce nelocuită, îmi pari născut
să acoperi ochii cu palma –
îngenunchează în carne cuţitul –
cândva, visul tău îmi vei spune. 

nimic şi totul

în faţa unui copil suferind,
amintirile pălesc încet
ca această zi de toamnă
care-şi uită frunzele.
glasul lui e o apă
subţire ce coboară din munţi,
lovind cu un sunet liniştitor
pietrişul albiei mute.
şi totuşi vine noaptea –
şi plouă în patul lui
cu stropi mari cât viaţa. 
 
pictură cu apă vie

între viaţă şi moarte-agăţată lumea-i în comă,
inoperabilă după spărtura-n lumină.
ţinută la aparate, învaţă să respire,
abia mai tresare
şi eu – zile întregi – în jurul ei tăcut
o strâng de mână.
de obrazul ei mă ating,
sorb un pic de căldură –
îi picur hrană în vine
şi numele-i trece prin mine
ca răsăritul prin glastra cu flori sângerii.
– aştept să-mi spui ce-ai văzut
deschizând ochii de cealaltă parte a vremii,
şi dacă te-a durut. 

 


.