joi, 26 februarie 2015

zefir















e în sfârșit primăvară! sângele răscolește-n vine lumina. 
încerci să zâmbeștilumea intră la apă, 
înghesuind firava alcătuire a lucrurilor
în cornetul de amintire în care sufli  
înainte ca ele să ți se-arate.

se joacă ziua cu umbra ta: o scurtează, 
o lungește peste apele liniștite ale ferestrei.  
dincolo de ea miliarde de ființe așteaptă.

sunt atât de multe că nu le poți
alătura cu mintea. doar uitând - în felul acela
care nu se împotrivește blândei suprapuneri
ce ține ca-ntr-un căuș oceanul de viață - înduri.  


marți, 24 februarie 2015

așteaptă-mă la capătul firului
















picătura care umple paharul se prelinge 
pe apa sâmbetei calmul tău 
ca un fachir calcă pe sticla sfărâmată
un filament de adn sare coarda
urmărește ideea așezată pe scăunel la umbra palmei
îngălbenită și întoarsă la colț 
ne amintim înainte să se termine 


Serile Sinapsa, între poezie și iconografie (înregistrare video)


luni, 23 februarie 2015

Serile Sinapsa (ediția a XI-a, reprogramată)

Serile Sinapsa (ediția a XI-a, reprogramată)

Invitați: Adrian Georgescu, Sorin Lavric, Monica Patriche
Moderatori: Florin Caragiu, Octavian Soviany

Braseria Alouette, Str. Bibescu Vodă nr. 19
Vineri 27 Februarie 2015 ora 18.00

Organizatori: Florin și Diana Caragiu
Partener Media: FDL.ro Fabrica de Literatura

duminică, 22 februarie 2015

restart















strănutul unui cal în ceață / nimic important / nu suntem singuri
sub așternutul nopții / mișcarea coasei / întipărită în șolduri
primul gând / stinge lumina / o luăm de la început
gura, mâinile, ochii se deschid / se închid / spun ceva 
ne iau de la zero / anii / distanțele / ploaia grăbită să umple golurile
vântul rătăcind în spărturi / ninsoarea leșinată pe iarbă
soluția scăpând mereu printre degete / firul călăuzitor încurcat
în sânge / într-un ochean părăsit de văz / cristalinul -
un perete de apă / un râu fără albie / traversat de o pasăre fără aripi 

joi, 19 februarie 2015

Serile Sinapsa (IX) cu Catia Maxim și Lucian Vasilescu



(înregistrare realizată de Victor Potra.)

Poezia lui Lucian Vasilescu se naște ca o afrodită “din spumă de malţ fermentat ca la luvru”. Într-o stare de înserare existențială, ușor blazat, ușor exaltat, pendulând între ironie și melancolie cu o tristă și mirată survolare de sine pe valul lumii care îl urcă și îl coboară, prefăcându-se că îi pasă și chiar păsându-i, punând “sare pe marginea halbei ca pe o rană deschisă”, campion al unei așteptări atât de frumoase încât “ar fi şi păcat să se întîmple ceva”, autorul ne servește un savuros cockteil textual, amintindu-ne că “strada e întotdeauna acolo” și “cea mai pură realitate e mai tare ca noi”.

Florin Caragiu
 
“Cine mai ține totuși socoteală la nefăcutele din Balcani?” În “Îngerii din Moscopole” (ed. Tracus Arte, 2011), roman de ficțiune istorică zugrăvind căderea cetății Moscopole de la 1788, Catia Maxim ne înfățișează năruirea unei realități, preschimbarea de necrezut a frumuseții și armoniei în haos și dezordine. Tragedia plutește în aer, neputând fi evitată. Legănându-și în noapte spaimele, orașul cotropit degajă “jocul unor misterioase culori”. Ițele se țes, pregătind dansul morții. Lumina își acoperă chipul... Reușind nu numai să ne facă prezentă înaintea ochilor o lume apusă, ci făcându-ne pe noi înșine prezenți în miezul frământărilor ei, autoarea surprinde frumusețea chipurilor strânse dureros sub sarea lacrimilor. “Când a fost ieri, când a fost azi?” Vedem cum în inima vâltorii nebune a istoriei, la atingerea dragostei, timpul se topește ca un fulg.

Florin Caragiu

Poezia Corneliei Maria Savu e un îndemn la călătorie pe un drum zguduit de frisonul unei istorii indescifrabile, peste care “moartea se / face ghem ca un câine de pază”, asemeni memoriei “care se tolăneşte pe unde-i / vineri”. Apropierea fonetică catalizează diseminarea înțelesurilor. Așa te poți culca în scrisul propriu “ca-ntr-un sicriu de / plop, uşor, pornit în derivă pe râul amniotic”. Câmpia neagră, scrumul existenței sunt contemplate cu “orizontul înfipt în ochii încă larg deschişi”, semn al unei conștiințe lucide ce realizează, dincolo de pendularea între “clopoţeii efectelor şi dangătul cauzelor”, sau între răfuială și alibi, că “numai dumnezeu poate face / lucruri noi pentru că spaima / de cele vechi nu-i şiroieşte / aurită pe tîmple”.

Florin Caragiu

marți, 17 februarie 2015

Prin credință spre libertate


În volumul “Imnele Țării Românești” (ed. Cartea Românească, 1981), Ioan Alexandru așază istoria unui neam în raza eternității. Calea spre paradis e mediată de jertfă, una care impregnează în cele mai intime fibre ale trupului nădejdea învierii: “Sângele-n mine-a paradis miroase / Zdrobit de viu pe crucea cărnii mele” (Trandafirul). Pentru poet, “Fiece clipă trage spre vecie” (Ioan Climax), curentul suitor spre viața veșnică fiind asociat, în priveliștea martiriului Sfinților Brâncoveni, cu motivul scării și cel al rugului aprins: “Și mai departe urcă vâlvătăi / Până la cer mlădiță din mlădiță” (Brâncoveanu).
Restaurarea firii, a cărei integritate originară e închipuită de cămașa într-un fir, precum și copleșirea prin duh a morții, o dată cu ascensiunea la cer a sufletului martirului, e figurată prin purtarea propriului cap de către cel decapitat: “Desculț într-o cămașă dintr-un fir / Cu pruncii tăi pe uliți bizantine / Cu capu-n brațe strămutat la cer / Te văd în veci părinte Constantine” (Brâncoveanu). “Deschise toate ca-ntr-o așteptare” (Autoportret) fiind, germinează în tot cuprinsul textual paradoxul, mirarea privitoare la “Cine poate umple cu pământ / Golu-acesta plin de nemurire” (Hurezi).
Prin așternerea în ape a suferinței, se creează efectul de transparență, străvederea pământului nou al făgăduinței: “Când suferința-ncepe să rodească / Se străvede celălalt pământ” (Caraimanul). Purificarea însăși e o pășire în orizontul învierii: “Se curăță ca marea firea ta / Se leapădă țărâna de morminte” (Fără titlu).
Atracția către cele cerești conferă substanță nevoii de libertate: “Ești legat dinspre pământ de toate / Dar către ceruri câtă libertate” (Logodnă), libertate concretizată într-un raport intim cu credința, deoarece “Prin credință intri-n libertate / Te-apropii de minunile dintâi / Când fost-au lumile desfășurate / Le era cuvântul căpătâi” (Atanatos). În acest sens al reconectării împlinite în Poezie cu Facerea (Poesis), “poesia-nseamnă libertate” (Autoportret).
Credința presupune, la rândul ei, arderea lăuntrică, metanoia, conștientizarea faptului că “E un moment în fiece risipă / Străfulgerând în noapte printre ploi / Și să te-ntorci e cale de o clipă / De la cenușă-n flacără-napoi” (Fiul risipitor). Calitatea participării personale la taina Logosului ce ține toate întru iubirea Sa are relevanță pentru întreaga creație, dat fiind că, în sens iconic, realitatea se constituie dinspre lăuntru spre afară: “Toate-s lăuntric, cosmosul se ține / În leagănul luminilor din mine” (Lăuntric), iar prin “lucrarea nelumească” a Harului ”mai nimicul se pleacă spre divin” (Garoafe). Sentimentul cosmic e amplificat de perspectiva holistică, de imaginea universului “întreg cuprins în fiecare creatură”. În taina întrupării Logosului dumnezeiesc sunt cuprinse fluxul și refluxul lumii în veșnicie: “Logosul străpuns de întrupare / De marginile lumii s-a atins / Și devenită-n el ne-ncăpătoare / În veșnicie iarăși s-a prelins” (Deplinătate).
Singura rațiune a învierii apare a fi iubirea. Ritualul iubirii este însăși mișcarea nestăvilită a memoriei spre hotarul paradisiac: “Pământu-n cosmos e-nvelit de rituri / Să lunece în rai din amintiri” (Isvor tămăduitor).
Ioan Alexandru folosește în descrierea sa a dublei mișcări, de pogorâre a cerescului și de ascensiune a pământescului, felurite decoruri iconice, motive focalizatoare de sensuri duhovnicești, asimilate din tradiția creștină. Așa întâlnim motivul păunului, simbol al nestricăciunii și al învierii, motivul bradului, simbol al conjuncției dintre moarte și nuntă, sau dintre jertfă și înviere, și deopotrivă simbol al arderii de sine, al nestricăciunii și al scării raiului, apoi motivul perlei, înfășurare a scoicii în jurul rănii ei, simbol al plânsului interior ce concentrează și face să transpară focul mistuitor al suferinței, ca o limpezire întru înviere, precum și motivul florilor ca simbol al miresmei nestricăciunii pe care o răspândește jertfa martirilor: “Sunt flori ce nu se nevoiesc în fruct / Mireasma ține loc de rodnicie / În loc să bată drumul cel mai lung / O iau pe scurtătură-n veșnicie” (Mireasma).
Motivul troiței este și el prezent, ca simbol iconic al finalității dumnezeiești a creației, al dragostei ca forță aflată la temelia vieții și preschimbării ei, purtătoare a pecetei transcendenței: “Numai cât dragostea îndură / Poți săvârși în creștere fisură” (Iubirea). Prin alăturarea dintre flori și spini motivul trandafirului simbolizează calea cea strâmtă și cu necazuri ce duce spre viața veșnică: “Printre spini se furișează blând / Un boboc atins de nemurire” (Trandafirul). Motivul crinului conjugă simbolul purității cu cel al comuniunii, “Precum pe-aceste lujere plăpând / Nu se înalță-o singură-nflorire / Boboci sunt mulți și se deschid pe rând / Și laolaltă-ajung neprihănire” (Crinul).
Grija poetului este “să nu închidem zarea peste noi”, cu alte cuvinte continua deschidere a perspectivei spre ceea ce dă sens și hrănește euharistic ființa creației, și anume Logosul întrupat, pentru ca “Această patrie, acest pământ / Să-l pregătim încet de înviere” (Identitate). Motivul lacrimii apare nu doar ca expresie firească a suferinței ci și ca mediu simbolic al zugrăvirii în suflet a tainei împărăției cerurilor, când “lacrimile întețite-n geană / Înger către ceruri le răpi / Și pământul deveni icoană / Înger și om să-l poată locui” (Sinaxar Brâncovenesc). Plânsul duhovnicesc poartă în sine nădejdea învierii, după trecerea prin moarte, a ceea ce “trăia străvăzut”, făgăduința unei realități ce nu poate fi cuprinsă încă plenar de condiția actuală a lumii.
Aici, totul stă sub semnul închiderii în teamă, al destrămării, chiar de e “menit s-ajungă paradis” (Amurg). Însăși condiția actuală a spațiului și timpului ne dau senzația acută de lipsă de spațiu și timp. Trăind sentimentul neputinței de a accede la “neumblatul celălalt”, la pașii pe care lumile nu îi pot încape, conștiința se predă “aripelor în somn” și “albelor colombe peste ape” (Autoportret), simbol al urmării insuflărilor Duhului.
În această mișcare de lăsare în voia harului dumnezeiesc se revelează temeiul și sensul ultim al existenței, așa încât, chiar dacă “i-o ardere în fiece făptură / Fie-ntru jertfă fie întru scrum” (Ardere), poetul poate să contemple și să descrie imnic, în miezul imperisabil al vieții create, chipul iubirii: “De iubire sunt străpunse toate / Cosmosul de dragoste-i ținut / Și de-aceea în eternitate / Nimeni nu e dat ca dispărut”.

Florin Caragiu



luni, 16 februarie 2015

Serile Sinapsa (XI) cu Adrian Georgescu, Sorin Lavric și Monica Patriche


Serile Sinapsa (ediția a XI-a)

Invitați: Adrian Georgescu, Sorin Lavric, Monica Patriche
Moderatori: Florin Caragiu, Octavian Soviany


Braseria Alouette, Str. Bibescu Vodă nr. 19
Sâmbătă 21 Februarie 2015 ora 18.00 - EDIȚIE REPROGRAMATĂ Vineri 27 Februarie de la 18.00

Organizatori: Florin și Diana Caragiu
Partener Media: FDL.ro Fabrica de Literatura

***

În textele lui Adrian Georgescu cuvintele sunt încredințate scrisului ca “sângele absorbit de țărână”. Una lângă alta se statornicesc întrebările, răspunsul “adastă ca să-și deschidă cupola”. O pleoapă de lumină bate bezna, gândul preschimbat în rugăciune se înalță spre Dumnezeu ca un “porumbel izbucnit dintr-o cută a pământului”. Respirația literei capătă ritmul și profunzimea rostirii liturgice, ce împresoară “adevărul cu dezvăluirile inimii”. În tinderea de a cuprinde necuprinsul, ni se înfățișează un relief al paradoxurilor fecunde, în care autorul poate spune: "scoate-ți lumea din amintire, dar și din uitare". Un fel de a exprima nevoia de eliberare de masca mortuară a existenței create și de regăsire a chipului înzidirii ei în viața cea fără de hotare de la izvorul Treimii.

Florin Caragiu

Recuperând în filosofie iubirea de înțelepciune din nisipul logicii sterpe, adept al unei gândiri deschise, Sorin Lavric redescoperă valența afinităților culturale, stofa aristocratică a valorii și importanța respirației comunitare ca soluție la deșertificarea peisajului spiritual.

Florin Caragiu

La Monica Patriche curgerea heraclitiană și nemișcarea parmenidiană se însoțesc poetic în felul în care zidul apare ca o rochie de mireasă, barierele între memorie și făpturi se topesc și îngerul se mută dintr-o carte în alta. Oriunde ai privi, te întâmpină semnul ștergerii granițelor din lucruri, o dată cu prefacerea timpului în melos.

Florin Caragiu



vineri, 13 februarie 2015

Serile Sinapsa cu Toma Enache și Valeriu Mircea Popa



(Înregistrare video de Victor Potra.)

La Toma ENACHE, fericirea și tristețea poetică inventează o primăvară a minții, clipul vieții în care încap toate contrastele lumii, unde iubirea e o frunză în vânt, iar erosul e “prima zăpadă căzută peste tine”. Asemenea unui neam fără loc care face să curgă oriunde își poartă pașii lapte și miere, poezia “coagulează un vers/ la cel mai mic zvon de conştiinţă”. Și dacă “în orice gând este o răstignire”, oul de sub pasărea minții “ucise în cuib” îți știe pe dinafară visul.

Florin Caragiu

În poezia Adelei GRECEANU textul e locul în care realitatea și imaginea ei apar într-un continuu entanglement și “viața îți oferă tot felul de surprize”. Imaginația lucrurilor, “surori gemene cu amintirea lor”, e eliberată de litera “rostită la momentul oportun”, și rădăcinile lor se împletesc ca o strângere de mâini sub spărtura făcută de ea în zidul incomunicabilității. Atrase în crăpătura timpului, prezența și absența constituie prin alternanța și reflexiile lor cromatismul unei melodii gestuale ce alcătuiește sinestezic, în rotirea sa, vederea recuperatoare a lumii “chiar în acest proces de instituire spontană a realului în literă”, după cum observa criticul Marin Mincu. Acesta din urmă o consideră pe autoare, în volumul "poezia română actuală" (ed. pontica, 1998, vol. 1), “cel mai tânăr poet post-textualist”.

Florin Caragiu

Cu acuitatea de a surprinde “câmpuri de căpșuni pe vârful unui ac”, poezia lui Valeriu Mircea POPA poartă în răsucirile mustăților sale textuale trăsături daliene. Nu e de mirare că pe volutele capitelurilor verbale un melc te poate învăța limba franceză, apa îți supraviețuiește înghițindu-te cu lacrimi în ochi, diamantul își flutură aripile invizibile, iar “cifra cinci e o ghicitoare cu toate rădăcinile în palmă”.

Florin Caragiu
 

Serile Sinapsa cu Svetlana Cârstean, Domnica Drumea și Miruna Vlada



(Înregistrare video de Victor Potra.)

“Floarea de menghină” a Svetlanei CÂRSTEAN transcrie onirograma unei sensibilități claustrate în labirintul unui sistem totalitar, în care aerul de înstăpânire a convenției devine irespirabil și, ca o supapă a comunicării blocate, fantasmaticul se țese abia simțit peste locul dezgolit al traumei. Sub imperiul fricii, erosul înăbușit secretă în apărarea sa reveria, declanșând clivajul imaginii lumii.

Florin Caragiu

Refăcând “drumul pașilor de peste zi”, Domnica DRUMEA ne vorbește în poemele sale despre o fragilitate dureroasă, despe “amintirea ca o rană” sub “soarele ca o incizie pe cerul de iarnă”, cu alte cuvinte despre imposibila expulzare din propria sensibilitate care sparge în cioburi oglinda ce ne arată întregi. În acest fel, poezia ne aduce aproape de moarte, acolo unde puritatea “poate lua orice formă / și tot ea o poate distruge”. Alternanța cald-rece creează senzația de convulsie și frison, întru care spațiul însuși al fracturii existențiale e locuit de jubilația anticipării morții a “ceea ce a fost mort în mine”.

Florin Caragiu

“Cea mai bună dintre lumile imposibile”, țesătura destrămată de război a realității pe care o trăiește Miruna VLADA în “Bosnia. Partaj” face să pulseze în miezul ei dur adevărul constituirii ei în conștiință, odată cu realizarea faptului că atunci “când nu mai iubim, suntem lăsați în paragină”. Un “nimic la scara istoriei”, imaginile dramelor personale reflectând scindarea de personalitate a unei lumi, afacerile ei cu “lacrimi și sânge”, expulzarea firescului, rămășițele... “spun totul despre speranță”.

Florin Caragiu

Serile Sinapsa cu Ioana Greceanu, Doina Ioanid și Alexandru Mica





(Înregistrare video de Victor Potra).

Loc în care totul e penetrat de influxuri nervoase, în care “viața se rupe și se repară singură cu blândețe”, poezia Ioanei GRECEANU defilează cu neliniștea “proprie tuturor lucrurilor în fața neantului”, făcând să vibreze supercorzile existenței de nostalgia unei limbi antecesoare Turnului Babel. În punctele nevralgice se developează intimitatea, “foamea de lucruri palpabile” pe fundalul imaginii levitânde a morții dinainte de trezire sau/și a trezirii dinainte de moarte.

Florin Caragiu

S-a spus despre prozo-poemele Doinei IOANID că sunt “înluminiuri gen Rimbaud, un fel de tapiserii verbale cu substrat biografic, dar şi cu inserturi suprarealiste” (Mircea Cărtărescu). Detaliile expresive, contururile întâmplărilor apar livrate nu fără senzația unui anume “vertij în gaura neagră a timpului” (Cristina Ispas), spre care sângele se trage “ca un râu în matcă”. Atmosfera este una de intimitate ușor amuzată, ușor dezabuzată, în delta memoriei în care se varsă râul neîntors al vieții.

Florin Caragiu

SERILE SINAPSA (X) - ÎNTRE POEZIE ȘI ICONOGRAFIE



Muzeul Național ”Dimitrie Gusti”
Serile Sinapsa

vă invită vineri, 20 februarie 2015, orele 18
în  sala "Gheorghe Focșa" a Muzeului Național "Dimitrie Gusti" la 

"SERILE SINAPSA ÎNTRE POEZIE ȘI ICONOGRAFIE”

În această acțiune se va face o paralelă între imnologia poetică a lui Ioan Alexandru
și propunerile iconografice ale Elenei Murariu închinate Sfinților Brâncoveni.
Totodată se va încheia expoziția de pictură, grafică și obiect “Bradul “ de Elena Murariu

Invitați:
Elena Murariu 
Florin Caragiu
Manuela Hărăbor 
Rareș Ioan Stoica
Luigi Bambulea (moderator).

Parteneri Media: FDL.ro Fabrica de Literatura, Librăria Sophia

(Eveniment organizat de Florin și Diana Caragiu în colaborare cu Muzeul Satului).


luni, 9 februarie 2015

Serile Sinapsa (IX) cu Radu Aldulescu, Catia Maxim și Lucian Vasilescu


“Radu Aldulescu are nu doar ochi de prozator pur-sînge, care ştie ce să decupeze din realitate, cînd să pluseze şi cînd să imprime intrigii un contrapunct liric, ci mai posedă şi o calitate, de fapt, o marcă stilistică inconfundabilă (...): empatia faţă de personaje, compasiunea faţă de ele şi naturaleţea schimbării perspectivelor narative în aceeaşi frază. De cele mai multe ori, ai impresia că naratorul prim al poveştii nu girează naraţiunea, ci doar pune cap la cap diferitele puncte de vedere ale personajelor, astfel încît, dintr-o sumă de subiectivităţi, rezultă o viziune obiectivă. Una, altfel spus, autentică”.

Bogdan Crețu


“Cine mai ține totuși socoteală la nefăcutele din Balcani?” În “Îngerii din Moscopole” (ed. Tracus Arte, 2011), roman de ficțiune istorică zugrăvind căderea cetății Moscopole de la 1788, Catia Maxim ne înfățișează năruirea unei realități, preschimbarea de necrezut a frumuseții și armoniei în haos și dezordine. Tragedia plutește în aer, neputând fi evitată. Legănându-și în noapte spaimele, orașul cotropit degajă “jocul unor misterioase culori”. Ițele se țes, pregătind dansul morții. Lumina își acoperă chipul... Reușind nu numai să ne facă prezentă înaintea ochilor o lume apusă, ci făcându-ne pe noi înșine prezenți în miezul frământărilor ei, autoarea surprinde frumusețea chipurilor strânse dureros sub sarea lacrimilor. “Când a fost ieri, când a fost azi?” Vedem cum în inima vâltorii nebune a istoriei, la atingerea dragostei, timpul se topește ca un fulg.

Florin Caragiu

Poezia lui Lucian Vasilescu se naște ca o afrodită “din spumă de malţ fermentat ca la luvru”. Într-o stare de înserare existențială, ușor blazat, ușor exaltat, pendulând între ironie și melancolie cu o tristă și mirată survolare de sine pe valul lumii care îl urcă și îl coboară, prefăcându-se că îi pasă și chiar păsându-i, punând “sare pe marginea halbei ca pe o rană deschisă”, campion al unei așteptări atât de frumoase încât “ar fi şi păcat să se întîmple ceva”, autorul ne servește un savuros cockteil textual, amintindu-ne că “strada e întotdeauna acolo” și “cea mai pură realitate e mai tare ca noi”.

Florin Caragiu


Începând cu ediția a noua, în cadrul Serilor Sinapsa vom avea un moment aparte dedicat memoriei celor ce nu mai sunt printre noi. În cercul poeților/artiștilor/gânditorilor dispăruți, prima figură evocată va fi cea a poetei Cornelia Maria Savu.


Poezia Corneliei Maria Savu e un îndemn la călătorie pe un drum zguduit de frisonul unei istorii indescifrabile, peste care “moartea se / face ghem ca un câine de pază”, asemeni memoriei “care se tolăneşte pe unde-i / vineri”. Apropierea fonetică catalizează diseminarea înțelesurilor. Așa te poți culca în scrisul propriu “ca-ntr-un sicriu de / plop, uşor, pornit în derivă pe râul amniotic”. Câmpia neagră, scrumul existenței sunt contemplate cu “orizontul înfipt în ochii încă larg deschişi”, semn al unei conștiințe lucide ce realizează, dincolo de pendularea între “clopoţeii efectelor şi dangătul cauzelor”, sau între răfuială și alibi, că “numai dumnezeu poate face / lucruri noi pentru că spaima / de cele vechi nu-i şiroieşte / aurită pe tîmple”.

Florin Caragiu

duminică, 8 februarie 2015

Daniel Turcea

În volumul “Epifania” (ed. Doxologia, Iași, 2011), pe lângă suflul mistic creștin ce încheagă textele lui Daniel Turcea putem decela amprenta unică a harului său artistic. Prin deschizătura versului accedem astfel la “peisaje fantastice bătute-n cuie la ferestre”, la un spațiu în care “tot ce visăm, tot ce există, / sălășluiește în atomi suprafluizi, / în pași de flacără, peste ape” și “nu este nici un întuneric, nici un zid / care să ne acopere”. Și “chiar dacă / sângele tânăr strigă / sau moartea privește de aproape”, “iar noi nu știm, noi ne amintim / de zilele noastre ca sticla pisată”, “atomii ca-n galaxii se rotesc / iar pielea e un cer îngenuncheat”. Așa te acoperi “cu lumea, cum acoperi cu o piele subțire / sângele / sau păcatul cu o rugăciune / sau cum apa o acoperi cu o punte”. Surprinzi “deodată, timpul, / ca o zăpadă viscolită-n flăcări / sau ca o năruire de lumini”. Și când “trupul aduce cu sine trupul / de fier și fum / ca pe o umbră”, privind în jur cum “frica / își țese ridurile”, îți spui: “nimic să nu se mai știe, să fie ceață / - încă un neam de oameni și se va uita, iarba e mai tenace ca sârma ghimpată - // până când cei biciuiți încep să se îngrașe, / să caute prietenia călăilor, / să spună când îi întreabă: / “N-a fost decât o neînțelegere””. Sunt câteva mostre de măiestrie ale unui autor la care arta însăși intră într-o stare de micșorare de sine, în favoarea exprimării directe a sentimentului religios. 

Florin Caragiu

vineri, 6 februarie 2015

Lăcrămioara Stoie, Note de lectură


Diana Caragiu: “Respiră cu mine”, Bucureşti, Editura „Vinea”, 2014, 90 p.; Florin Caragiu: “Omul cu două inimi”, Bucureşti, Editura „Vinea”, 2014, 106 p. Lansate împreună (pe 6 mai 2014, în cadrul unei „Seri de poezie” special organizate la Librăria „Sophia” din Bucureşti şi, o lună mai târziu, la Librăria „Okian” din Braşov, unde au fost prezentate de Ovidiu Moceanu şi Virgil Borcan) cărțile “Respiră cu mine” şi “Omul cu două inimi”, prin copertele asemănătoare, realizate de acelaşi artist plastic (Andrei Gamarț), prin identica lor concepție grafică (acelaşi format, aceleaşi corpuri de literă, elemente de tehnoredactare comune etc.) ne întind capcana de a le aşeza pe acelaşi raft al receptării critice. O tentație stimulată, desigur, şi de faptul că Diana şi Florin Caragiu, care alcătuiesc un cuplu matrimonial, sunt pe punctul de a promova şi impune imaginea unui „tandem literar”, cum au şi fost percepuți.
În realitate, “Respiră cu mine” şi “Omul cu două inimi” sunt expresia a două identități poetice diferite: „Poezia practicată de Diana Caragiu se remarcă prin puternica intuiție dinamică, pe care critica nouă a numit-o «continuator ruptoare» ca o continuitate în discontinuitate, ce propulsează dansul irezistibil al textului poetic, în timp ce Florin Caragiu scrie o poezie care iconizează deopotrivă fericirea și durerea” – notează Carmen C. Lasswell, semnatara ambelor prefețe. Octavian Soviany observă şi el: „Florin Caragiu nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut – și de obicei prost –, el încearcă, cu smerenie și discreție, să transforme în limbaj poetic o experiență de tip mistic, cu iluminările și întunecările ei...” (“Omul cu două inimi” – “Referințe critice”, p. 98-99), trimițând (probabil) prin sintagma „experiență de tip mistic” la întâlnirea lui Florin Caragiu cu duhovnicul Gheorghe Ghelasie (1944-4003) de la Mânăstirea Frăsinei, întâlnire care, după cum însuşi poetul avea să mărturisească (în interviul acordat Victoriei Duțu), i-a schimbat cursul vieții şi i-a creat convingerea că TOTUL e cumva învăluit în iconomia divină.
Apoi “Respiră cu mine” reprezintă debutul editorial al Dianei Caragiu, deşi cele 44 de texte incluse în sumar produc revelația unei poetese stăpâne pe sine. „Poeticitatea” (ingenios temperată de predilecția spre ludic, de ironie şi „sarcasm”, cum notează şi Nicolae Tzone), pe care ea o imprimă „poeziilor” sale, îşi extrage esența din calchierea lingvistică a unor clişee preluate din oralitatea banală (“la ce te bolovănezi” vs. “la ce te holbezi”), din parafrazarea unor locuțiuni (“umbra trasă până peste urechi” vs. “căciula trasă peste urechi”) sau exploatarea unor „ticuri livreşti” (“în căutarea titlului pierdut” vs. “În căutarea timpului pierdut’) etc. Se poate afirma, deci (parafrazând-o chiar pe autoare) că Diana Caragiu e o poetă cu estetica așezată pe limbă, încât este aproape imposibil de pus degetul doar pe vreunul dintre poemele sale (“pune degetul pe acest poem” – p. 56), deoarece „poemul” „e tot o rană/ e pescărușul adormit lovind ușa zorilor – / și nu fi necredincios/ viața trece prin coapsa lui/ amintindu-ți cum te-ai născut/ neîntrebat/ țipând fără glas ca un acrobat la trapez/ dezechilibrat/ prins în aripa serii”. Prin urmare, cartea se cere citită integral, cu toate că există şi poeme antologice. Unul dintre ele se intitulează “la marginea zilei” (p. 13).
În schimb “Omul cu două inimi” (un titlu ca o posibilă aluzie la cele două profesiuni de bază ale autorului: matematician şi teolog) este (după “Catacombe” – 2008 şi “Sentic” – 2009) a treia carte de poezie publicată de Florin Caragiu. Despre primele două (care au atras atenția prin nominalizarea la Premiul „Mihai Eminescu” şi Premiul „României literare”, Opera Prima) s-au exprimat favorabil, printre alții, Constantin Abăluță şi Claudiu Komartin, iar poetul (pe care Octavian Soviany îl situează în apropierea lui Vasile Voiculescu şi Daniel Turcea) a fost considerat un “surprinzător poet postdouămiist” (Marin Mincu). De notat este însă că lectura în profunzime a unor poeme, cum este acesta: „Dumnezeu se pogoară/ atât de repede și de adânc în tine/ încât surprins de iuțeala picajului/ simți că sui cu viteză uluitoare/ și dorul după salt te macină și te răstoarnă–/ și pe loc îți dai seama/ că totuși te prăbușești și lumea odată cu tine/ și cu adevărat nu mai vrei/ decât să fii prins de Cel ce luminează abisul („minunea”, p.49) nu poate face abstracție de concepția teologului Florin Caragiu: „Omul stă în față cu icoana lui Dumnezeu în care își regăsește chipul din adânc, personalitatea lui integrală (v. Florin Caragiu: “Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Stăniloae”, 2008). Cu amendamentul stipulat (v. “Referințe critice”, p. 97) de Chris Tănăsescu: „La Florin Caragiu vedem o fuziune unică și organică între teologia răsăriteană (canonică și «iconică»...) și suprarealism...” Susținute fiind de solide convingeri religioase, poeziile lui Florin Caragiu (cu excepția îngerilor) nu sunt populate de recuzita tradițională a poeziei religioase româneşti. Doar decupajele peisagistice şi unele elemente botanice (de o expresivitate ce aduce aminte de Nichifor Crainic) par să insinueze un eden patriarhal, deşi (paradoxal?!) adevărata lor funcționalitate pare mai curând aceea de a estompa realul, de a convoca starea de contemplație, transcenderea. Însuşi textul tipărit se deconturează în atemporalitate: „tulbură apa!/ aruncă-n ea inelul alb din privire,/ târziu înțelegi că literele cărții sunt răni/ pe aripe/ ce se lasă strabătute de spații” (“recviem pentru o carte” – p. 96).

(Text publicat în revista “Astra”, nr. 2-4 / 2014, pp. 38-39.)