dragostea-nvie netrăitele
genunchii ei frânți în
sticlă ciobită
pescuiesc
gândul cu cearcăne-adânci
ne aducem aminte
aureola încâlcită-n cupa
nașterii
băută până
la fund
cu
simțământul că da
viața merită
să fie trăită până la capăt
între
posibil și imposibil
Cu dragostea ei de mamă, femeia cananeeancă, a
cărei fiică era rău chinuită de demon, aleargă ca la singura și ultima scăpare
la milostivirea lui Dumnezeu și, mai mult, trece „proba smereniei”, așa încât
voia ei devine una cu voia Lui, auzind de la Hristos: „O, femeie, mare este
credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). „Şi s-a tămăduit fiica
ei în ceasul acela”, continuă Evanghelia. Nu întâmplător, în versetele
următoare se povestește cum Iisus s-a suit pe munte și a vindecat şchiopi,
orbi, muţi, ciungi, şi pe numeroși alţii aduși la picioarele Lui. Cumva,
dragostea și smerenia unei persoane nu numai că poate atrage milostivirea lui
Dumnezeu asupra celui pentru care se roagă, ci poate atrage, pe căi nebănuite,
și o revărsare de har peste o mulțime de oameni suferinzi. Cu alte cuvinte, se
poate vorbi despre un efect „global” al iubirii.
și mi-am adus aminte
pe când eram singur
se-ntunecase pe
arterele strâmte
dinăuntru, cuvintele
palide
mă priveau cu un
amestec de milă și spaimă
alungasem iertarea cu
vorbe fără rost
dreptatea ședea lângă
mine
ca o minge ușor
dezumflată
pe trepte, afară
la ușa ferecată am
șezut și am plâns
Ce ne spune „Pilda talanților” din Evanghelie? Între altele, că fiecare dintre noi avem anumite daruri de la Dumnezeu. Că unii avem mai multe, alții mai puține, nu trebuie să fie motiv de invidie. Nu trebuie să resimțim darul bogat al aproapelui ca pe o punere de presiune asupra noastră. Cel mult, ca pe o stimulare benefică. Nici darul mai smerit al celui de lângă noi nu trebuie să constituie motiv de dispreț, ci de revărsare altruistă spre el a darului primit. Așa se întâmplă cu ierarhiile îngerești, ne spune Sfântul Dionisie Areopagitul. Fiecare trebuie să lucrăm la măsura noastră. Darurile ni s-au încredințat pentru a le lucra în folosul comun. Cu alte cuvinte, nu sunt ca să ne mândrim cu ele, ci ca să le împărtășim celorlalți, să ne bucurăm cu toții de ele. Așa atingem propria împlinire, fericirea. Suntem iconomi ai darurilor noastre, pentru care, mulțumind lui Dumnezeu, Îl chemăm să lucreze în noi pentru rodirea acestora în taina comuniunii.
Florin Caragiu
