luni, 15 mai 2017

poem




frigul e o căsuță cu dinți
care mușcă în gol
și se-ntinde pe carnea roz
iute ca un sos picant

șșșș... sub șubă mănânc bulz
după o idee bate vântul
coasta-n dungă
și ideea o alungă

vreau să fiu
în buricul abia tăiat al pământului
în aburii verzui ai nopții
din ochii zilei ce vine spre noi fluierând

nu văd nimic! între palme, frigul

Pucioasa 13. 05. 2017, Zilele Constantin Virgil Bănescu
în cadrul atelierului de scriere creativă condus de Răzvan Țupa

miercuri, 10 mai 2017

În curs de apariție la editura Platytera: Pr. Dan Popovici, "Arta Fugii"





Ca Fiu al Omului Iisus Însuși s-a smerit fugind, dându-ne o idee despre cum e posibilă o fugă care nu știrbește cu nimic demnitatea de chip al lui Dumnezeu. Dar nu numai o idee, ci și nenumărate ocazii de a o pratica pentru că în a alerga smerit constă toată Arta fugii, care nu e altceva decât arta desăvârșirii alergătorului acestui veac. Acesta e, de altfel, și cheia în care ar trebui lecturată această carte.

Pr. Dan POPOVICI

sâmbătă, 6 mai 2017

Scriptură și Isihasm (33)




Amestecul babilonic al limbilor (Fac. 11, 9) închipuie pierderea acelei capacități duhovnicești de empatizare sau simțire înțelegătoare ce exprimă modul vieții după chipul lui Dumnezeu, în care semenul este resimțit ca un alt sine, ca deoființă cu sine. Chipul aruncat în umbră și uitare al acestui mod de viață este redăruit umanității la Cincizecime, odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, vestită de Iisus Hristos la Înălțarea Sa, când le-a spus apostolilor: Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi” (Fapte 1, 8). Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 2-4). Este o arvună a tainei dialogului eshatologic între conștiințele luminate de har, comuniante în neștirbita lor unicitate, mai presus de diviziunea limbilor.

Florin Caragiu 


vineri, 5 mai 2017

Scriptură și Isihasm (32)




Chemarea numelui lui Iisus Hristos și, într-un sens mai larg, gestul iconic al rugătorului creștin coagulează simțământul de atenție și închinare față de pecetea și prezența tainică a lui Dumnezeu din inima omului, plecând de la care se extinde în noi și în creația întreagă viața Trupului lui Hristos cel înviat. Spune Mântuitorul: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Sfântul Apostol Petru arată că taina mântuirii are la bază deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos” (I Pt. 3, 21), Cel ce  a spus: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).
Modul vieții isihaste, pecetluit și adeverit de supra-afirmația Duhului Sfânt, ca arvună a Împărăției Cerurilor, este mișcat de logica afirmativă a împărtășirii iubirii dumnezeiești, fără umbră de contrar sau negație: „Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă (...) nu a fost da şi nu, ci da a fost în El. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt da; şi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi. Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Cor. 1, 19-22).

Florin Caragiu