sâmbătă, 14 octombrie 2017

„Memoriile unui Isihast”– pagini de filocalie carpatină



 I

Pentru părintele Ghelasie Gheorghe (1944-2003) de la Sfânta Mânăstire Frăsinei intrarea în rugul aprins al trăirii creștine este vederea dinlăuntrul icoanei, vederea lumii în lumina icoanei lui Hristos.
Spune părintele: „Toată nevoința isihastă este rugăciunea orbului din Evanghelie: ‘Doamne, vreau să văd!’ Vreau să redevin suflet văzător, ca să văd pe Dumnezeul adevărat la lumină, să scap de fantoma de întuneric a unei vederi de suflet orb. Isihasmul este strădania de recăpătare a vederii de suflet prin Cuvântul-Lumina hristică și reînvierea în Sfântul Duh. Cu redobândirea ochilor de suflet, existența recapătă ale altă înfățișare, așa cum a creat-o Dumnezeu la început în Rai. O mare taină!... Totul are alte dimensiuni. Mintea se deschide într-un supra-mental dincolo de mental. Ceața se risipește, o lumină taborică hristică coboară în suflet și în corp... Doamne Dumnezeule, ce lume minunată este creația Ta!... Doamne, ce mai pot spune de atâta uimire!… (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, Memoriile unui Isihast. Filocalie Carpatină”, vol. II, ed. Platytera, 2017).
După modelul experienței ecleziale, isihasmul propune modelul liturgic al iconizării omului și creației: „Isihasmul începe cu rugăciunea hristică care atrage harul și pe Sfântul Duh prin Care apoi se săvârșește taina prefacerii euharistice de înduhovnicire-îndumnezeire. Sfântul Duh trebuie să ne înduhovnicească duhul nostru sufletesc, să-l facă potir de liturghie hristică (idem).
În această viziune cu o consistență profund participativă, morala creștină însăși apare în adevărata ei lumină ca o podoabă-strălucire a iubirii, sau ca o conștiință a apartenenței la propriul chip, în taina filiației. Astfel, „Cel smerit ascultă poruncile-legile sfinte și le face lucrătoare nu ca îngrădire, ci ca podoabă-strălucire de dăruire-iubire față de Perfecțiunea dumnezeiască, al Cărei chip suntem și noi, creația(idem).
În același sens, pocăința și lucrarea virtuților se integrează unei mișcări de recuperare a demnității iconice filiale a omului și creației în ansamblul ei: „Pocăința nu este o umilire, ci o demnitate a conștiinței ce își revine în fire. Recunoașterea înseamnă deschiderea ochilor orbi. Doar pocăința-recunoașterea-cererea iertării ne va reda conștiința-lumina sufletului. Întoarcerea fiului desfrânat la tatăl este pocăința adevărată. Tatăl dăruiește celui păcătos iarăși condiția de fiu, ce nu mai este umilire, ci ieșirea din umilire. Postul este spălarea după pocăință, îmbrăcarea în haine noi de Ospăț-Împărtășanie, unde vițelul cel gras este Însuși Hristos Cel ce se jertfește pentru mântuirea noastră (idem).
Invers, în direcția unui deficit de participare, subliniază părintele Ghelasie, „Iadul în sens mistic este încercarea de a-ți omorî propria iubire și conștiință. Revenirea la iubirea esențială ce este deschiderea față de Dumnezeu este transformarea iadului în cerul adevărat (idem).
Consistența părtășiei la darul lui Dumnezeu este amplificată de puterea jertfei iubitoare: „Cei care au puterea jertfei înviază înainte de a muri (idem). De altfel, „Sufletul este viu prin dialogul iubirii-conștiinței, respirația sufletului. Cuvântul iubirii este oxigenul respirației sufletului" (idem).
Isihasmul este esențialmente odihnă a celuilalt în sine și odihnă a sinelui în în celălalt, după asemănarea întrepătrunderii iubitoare treimice: „Aici este originea misticii creștine, în care Dumnezeu se odihnește pe Sine dincolo de sine în creație și creația se odihnește pe sine dincolo de sine în Dumnezeu. Odihna-mistica în viziunea creștină nu este în sine propriu, ci în celălalt, unde nu este absorbire, ci permanentizare-odihnă, transcendere de sine dincolo de sine (idem).
În acest scop, „Toate nevoințele isihastului trebuie adunate în rugăciunea continuă (idem).
Pomenirea numelui lui Hristos atrage peste apele conștiinței Duhul Sfânt cu lumina dumnezeiască: „Neofit zice că prima treaptă a nevoințelor isihaste este rostirea de către minte a numelui hristic, până ce duhul din inimă revine la vederea Luminii hristice (idem).
Astfel, „Sfinții Părinți zic de 'aprinderea candelei minții' care coboară în inimă cu lumina rugăciunii-Cuvântului Care este Hristos. Dar această candelă are nevoie de uleiul iubirii-pocăinței inimii. De aici isihasmul este lumina hristică-rugăciunea Cuvântului pe care o primește mintea ce nu poate arde decât în uleiul iubirii-pocăinței duhului inimii. Așa mintea să treacă din gândurile sale în lumina cuvântului rugăciunii aprinsă pe uleiul pocăinței-iubirii-mișcării Duhului din inimă (idem).
Calea isihastă a coborârii minții în inimă este prezentată în specificul iconic, după care sufletul este o icoană a chipului lui Dumnezeu și trupul o icoană a sufletului și a întrepătrunderii sufletului cu energiile sale în contextul dialogului universal, în care  „Paradoxul creștin este tocmai Coexistența Dialogală între Spirit și Materie ce pot fi totodată fără anihilare reciprocă, ci în Dialog-Împărtășire (idem).
Părintele Ghelasie spune astfel: „Noi știm clar, de la Sfinții Părinți și din Filocalie, că trebuie să ieșim cu mintea din corp, să intrăm în inimă, care este poarta sufletului și acolo mintea să se roage golită de orice gând, până se trezește duhul de suflet, care el ca duh va începe să se roage, această rugăciune de duh de suflet fiind de fapt adevărata rugăciune isihastă (idem).
Numiri ale isihasmului sunt, după cum „Frumos zice Neofit, 'Odihna Minții în Cuvânt', 'Liniștirea Corpului în Suflet', 'Odihna Creației în Cuvântul-Logosul Dumnezeiesc, Odihna în Hristos'. Aici este toată Mistica Isihastă(idem).
În fapt, Revenirea la Iubire, la Icoană, este Pocăința creștină (idem) și Doar cei ce Iubesc și au Conștiință deplină știu să se Roage cu adevărat (idem). Mai mult, „Cine se Dăruiește Celuilalt Preia pe Celălalt, ca Participare la Celălalt în Mod Propriu de Participare (idem).
Vedem în Memoriile unui Isihast că „Mistica deschide noi posibilități de înțelegere teologică și teologia dă impulsuri de adâncire mistică (idem).
În fond, gândirea umană are nevoie de o împlinire de taină, astfel încât rațiunile sale să-și afle odihna în profunzimea conștiinței: „Rațiunile sunt Ecou-Prelungire de Conștiință, nu însăși Conștiința. Rațiunile în ele însele sunt Memorii ce-și Caută Conștiința, pe care de nu o Găsesc, rămân niște Rațiuni-Memorii de Conștiință ca o Informație rece și mecanică a unei Conștiințe mai mult Principiu decât Ființă-Duh (idem)
Antinomiile și paradoxurile gândirii însele sunt semne ale realității concrete a permanenței iconice celei dincolo de aparențe: „Noi nu mai putem concepe o astfel de realitate transcendentală, de unde antinomiile și paradoxurile, pe care noi le acceptăm în baza unei logici de fond ancestral. Mistica nu este iraționalism, nici agnosticism, ci este Realitatea Concretă dincolo de cea aparentă. Este în noi certitudinea că dincolo de lumea relativă este Lumea Permanențelor și a Întregurilor (idem).

II

Pentru părintele Ghelasie, esențială este practica isihastă prin care se concretizează adâncimea mistică a trăirii creștine: „Avva al meu Pustnicul Neofit îmi repeta adesea să nu Neglijez aşa-zisul Canon al Isihastului. Zilnic fă Anumite Acte atât ca Suflet, cât şi Corp, ca Dovadă de Participare la Dialogul cu Dumnezeu. Recunoştinţa este Mişcarea Iubirii Transcendentale. A Recunoaşte înseamnă a Răspunde în Mod Propriu. Viaţa înseamnă Iubire, adică Dăruire şi Recunoştinţă-Răspuns. Iubirea nu Aşteaptă Răspuns, dar Iubirea Răspunde întotdeauna cu o veşnică Mişcare de Iubire ce înseamnă Recunoştinţa Iubirii. De aceea o Iubire fără Recunoştinţă este o Iubire Moartă, anchilozată, fără mişcare şi Viaţă. Isihastul trebuie să facă nişte Acte de Recunoştinţă, ca Viu de Propriu Iubire. În limbajul nostru specific acesta se numeşte Canon, Lucrare Duhovnicească. Canonul este asociat de noi cu semnificaţia de Trudă-Jertfire-Asceză-Suferirea unei Greutăţi. În sens Isihast Canonul înseamnă Luarea de Bună-Voie a Unei Lucrări fie de Asceză, fie de Jertfire, fie de o Anume Regulă-Disciplină de Viaţă, ca Lucrare de Urcuş Duhovnicesc. Canon înseamnă Scară Duhovnicească” (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, Memoriile unui Isihast”, vol. II, ed. Platytera, 2017).
Mistica apare astfel în dimensiunea sa profund participativă în care cunoașterea și simțământul prezenței și al implicării apar a fi nedespărțite: „Teologia ne Reamintește de Dumnezeu, Metafizica ne face să Recunoaștem pe Dumnezeu, dar Mistica ne Pune Față în Față cu Dumnezeu în Dialog Viu direct. De aceea Mistica este Limbaj Iconografic în care Informația și Prezența sunt totodată și niciodată în lipsa vreuneia” (idem).
Viața isihastă implică o pătrundere în împreună-lucrarea Cuvântului dumnezeiesc și a Duhului Sfânt în creație: „Este de mare importanţă această Întâlnire dintre Cuvântul Rugăciunii Minţii şi Pocăinţa-Iubirea Duhului Inimii, că doar aşa se Aprinde Candela Isihastă, Lumina Cuvântului în Uleiul Duhului. Pilda celor zece fecioare înţelepte şi zece nebune este pilda acestei Taine. Cele nebune nu au Uleiul Pocăinţei-Iubirii de Duh şi aşa Mintea Nebună stă în afara Uşii Cuvântului, neputând să intre în Cămara Sufletului, unde este întâlnirea cu Hristos Mirele. Dacă Mintea se Uneşte cu Inima, Rugăciunea cu Pocăinţa-Iubirea, atunci se Aprinde Candela Întâlnirii cu Hristos dincolo de Uşa Gândurilor Minţii şi a Patimilor Inimii, unde este Ospăţul Euharistic-Mistic” (idem).
Morala creștină însăși se împlinește în taina iubirii, fără de care nu există un autentic discernământ: „Doar acela căruia i se trezește conștiința iubirii face adevărata pocăință creștină. Doar cel care iubește cu adevărat nu va mai face păcatul ce este anti-iubire(idem).
Existența creată în ansamblul ei înseamnă dialog și participare la taina actualizării potențelor iconice ale făpturii: „Dumnezeu Intervine Permanent în Restabilirea Creației Căzute prin Fiecare Nou Suflet-Copil, căruia îi Dăruiește Puteri Proprii de Mântuire atât a Sa, cât și a Părinților. Trebuie și Noi Personal să Conlucrăm cu Dumnezeu în Această Restabilire. Iubirea lui Dumnezeu este Mântuirea Noastră și totodată Mântuirea Noastră este Iubirea Creației pentru Creație. Eu nu pot să mă Mântuiesc Singur” (idem).
Pe calea vindecării și desăvârșirii omului este nevoie de integralitatea unei abordări în care relația corpului cu sufletul și cu taina Vieții dumnezeiești este fundamentală: Isihasmul dezvoltă trăirea de suflet dincolo de energii-corp, ca duh şi cuvânt de suflet, ca iubire-pocăinţă şi rugăciune în duhul inimii, ca prin suflet să se prelungească şi restabilirea echilibrului energetic corporal. Se mai apelează direct la energiile divine harice care sunt stăpânitoare peste energiile noastre. Şi isihasmul foloseşte o respiraţie controlată şi un circuit mental şi nervos disciplinat, într-o morală sănătoasă” (idem).

III

În orizontul eshatologic se dezvăluie dimensiunile așteptării iubitoare a lui Dumnezeu, care invită omul să intre în rugul aprins al prefacerii duhovnicești: „Dumnezeu nu vrea să plivim înainte de coacere, atât a neghinei, cât și a grâului. Este o taină adâncă această afirmație evanghelică. Un timp nu deosebești care este neghina și care este grâul. Apoi Dumnezeu vrea ca multe neghine să se prefacă în grâu ca miracol al dumnezeirii. Este ușor a distruge, dar tainic este a preface. Dumnezeu nu omoară niciodată. Așteaptă întoarcerea păcătosului (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, Memoriile unui Isihast”, vol. II, ed. Platytera, 2017).
Este o invitație la dialogul universal, în care taina și descoperirea se potențează reciproc: Noi, cei de astăzi, nu mai putem rămâne în limitele proprii, trebuie să Coexistăm în cadrul general al realităţii. Culturile se Întâlnesc, Spiritele Dialoghează, Ştiinţa-Cunoaşterea este în Convorbire largă şi Deschisă. Mistica se Întrepătrunde cu Teologia, cu Metafizica şi chiar cu Ştiinţa. Mistica este Realitatea Integrală, ce este totodată Taină şi Descoperire-Concretizare. Taina Tainei este Descoperirea Tainei şi Taina Descoperirii este Taina Permanentă a Descoperirii” (idem).
În cadrul dialogului universal se dezvăluie identitatea iconică a omului, spre care trimite cuvântul dumnezeiesc, porunca de a fi după chipul ființei, ca o creație zidită după chipul lui Dumnezeu: Porunca nu este Impunere şi nici Lege, deşi are şi această latură-prelungire. Porunca este mai întâi de toate Realitate în Sine din care nu se poate ieşi, fiind Permanenţa Fiinţei ce ‘nu poate fi ceea ce nu este’. (...) Porunca este Să Fii Ceea ce Eşti, nu este o Îngrădire de ‘A fi şi A Nu Fi’” (idem).
Toate nevoințele ascetice sunt subsumate descoperirii și punerii în lucrare a acestei identități orientate spre comuniune: „În Creştinism Postul face parte din Taina Vieţii. Postul este Mistica Puterii de Suflet, a Stăpânirii Energiilor şi însăşi Calea de Regăsire a Lui Dumnezeu (idem).
Limbajul iconic evidențiază consistența dialogică, participativă a misticii creștine, ce depășește puterea de acoperire a mijloacelor simbolice de comunicare: Pentru Neofit Limbajul Mistic este mai mult decât Simbolul abstract, este Icoana ce este mai mult decât simplu Simbol. Simbolul te opreşte în Informaţie, pe când Icoana şi Obiectivizează Informaţia şi o face o Realitate Concretă şi Prezenţă Dialogală, nu Monologală. Icoana faţă de Simbol-Imaginare este tocmai esenţa de Dialog în care Eul şi Chipul Reprezentat sunt faţă în faţă în Comunicare Reciprocă şi nedespărţită. Eul nu face Monolog Imaginându-şi, ci face Dialog Comunicând cu o Realitate ce-i stă Faptic în faţă, ca Împletire şi Împărtăşire reciprocă. Aşa în Mistică Simbolurile sunt mai mult decât simplele Informaţii-Reprezentative, sunt Icoane Vii ale Unui Dialog Viu dintre Două Comunicări asemănătoare Vii. Simbolul este doar un Instrument ce produce Dialogul Iconografic” (idem).  
Dialogul iconic și vederea lumii în lumina iubirii dumnezeiești sunt ținta vieții isihaste: Toată Viaţa Isihastului este Restabilirea Dialogului cu Dumnezeu, a Vorbirii cu Dumnezeu. De aici Rugăciunea Neîncetată a Minţii şi Pocăinţa, Iubirea Neîncetată a Inimii şi a Treziei Neîncetate de Duh-Suflet în Lauda-Cântarea Hristică. Străduieşte-te să te Rogi Neîncetat cu Mintea în Pocăinţa-Iubirea Inimii până la Adâncimea Treziei de Duh de Suflet care, cu cât se va Deschide mai mult, cu atât vei vorbi mai real cu Dumnezeu” (idem).
Taina vorbirii cu Dumnezeu transformă în lumina învierii lui Hristos și a împărtășirii dumnezeiești înseși memoriile suferinței: Vorbirea cu Dumnezeu în Mistica Coexistenţei egale şi Totale este o Supra-Conştiinţă peste Memoriile Suferinţei, în care Memoriile Suferinţei se Prefac Mistic în Euharistia Hristică în care Suferinţa se Întrupează în Dumnezeu Însuşi, din care nu mai poate ieşi tot ca Suferinţă, ci ca Înviere, ştergerea Suferinţei” (idem).
Pecetluirea reciprocă a prezenței dumnezeiești în viața creației și a prezenței creației în viața dumnezeiască se face legătura veșnică a dragostei și taina veșnicei pomeniri cântate de Biserică: Dumnezeu este Legat de Întipărirea Sa pe Ființa-Conștiința de Creație și Această Pecete a Conștiinței Sale face o Prezență de Neșters în Conștiința de Creație și o Prezență a Creației la fel de Neșters în Conștiința lui Dumnezeu. Noi, Creația, suntem în Veșnică Pomenire în Dumnezeu și Dumnezeu este în Veșnică Pomenire în Conștiința de Creație. Noi, Creația, suntem Memorii Veșnice în însăși Conștiința lui Dumnezeu și Dumnezeu este în Memorii Veșnice în Conștiința de Creație. La acest Arhetip tinde Mistica Isihastă prin Veșnica Rugăciune, Neîncetata Numire-Pomenire a Numelui lui Dumnezeu, ca Revenire la Veșnica Conștiință a Creației față de Dumnezeu, care, la fel, ne are în Veșnica Sa Conștiință” (idem).


IV

Viața creată este un dar dumnezeiesc ce se cere actualizat în modul propriei participări și înaintări întru adâncimea infinită a tainei lui: „Noi ne naștem cu toate potențele de comunicare cu tot universul, trebuie doar să desfășurăm participativ personal aceasta. Noi ne naștem cu un complex de memorii de moștenire-dăruire pe care trebuie să le actualizăm cu proprie conștiință, în transpunere-traducere-prefacere mistică hristică (Ierom. Ghelasie de la Frăsinei, Memoriile unui Isihast”, vol. II, ed. Platytera, 2017).
Părintele Ghelasie pune în lumină rolul de căpătâi al revelației dumnezeiești în trezirea conștiinței de suflet: Cunoașterea sufletului este posibilă după Cădere prin primirea-auzirea cuvântului revelat, prin credința în Revelație. Cunoașterea teologică și religioasă începe cu taina credinței, primirea cuvântului-învățăturii revelate-scripturistice. Credința cuvântului revelat este vederea sufletului căzut și orb, păcătos. Noi de obicei confundăm credința cu credulitatea laică de a primi orice informație. În măsura credulității ești sugestionat sau chiar hipnotizat. Rațiunea este verificarea credulității ca mental și cuvântul revelat-sfânt este verificarea credulității de suflet-conștiință. Credința este doar primirea cuvântului revelat-sfânt, nu orice credulitate mincinoasă-aparentă (idem).
Conectarea la taina dumnezeiască și intensificarea în conștiință a simțământului prezenței lucrătoare divine echivalează cu actualizarea potențelor iconice ale făpturii, întrucât Dumnezeu este continuu prezent în creație”, atât ca chip-arhetip, cât și ca  participare personală dumnezeiască față de o creație tot personală ce răspunde tot participativ. Dumnezeu nu creează o creație pe care o abandonează și o lasă în părăsire, sau o creație pe care trebuie permanent să o dădăcească. Dumnezeu creează o creație vie capabilă de proprie stare și viețuire totodată cu răspuns propriu de creație față de Creator(idem).
Isihasmul pune în lumină autentica necontrarietate a trupului și a sufletului, precum și a creației în raport cu Dumnezeu, într-un acord iconic ce ține de registrul realității preschimbate în lumina învierii lui Hristos: În icoana de trup se odihnește icoana de suflet și în icoana-cuvântul de suflet se odihnește icoana de trup. De aceea în isihasm nu se poate desființa icoana de trup, că icoana de trup este icoana învierii hristice care readuce viața veșnică și nemuritoare și icoanei de trup. Prin învierea lui Hristos se înveșnicește și icoana de trup, care se face odihna icoanei de suflet. Icoana de trup este curățită de masca idolului Căderii, și prin hristificare se face înviere veșnică, icoană de trup în icoana de suflet hristificată. De aici coexistența nedespărțită din cultul creștin a icoanei vizibile-trupești cu Icoana Duh a Prezenței dumnezeiești”, totodată ca suflet în trup înviat, ca icoană dublă hristică, ce nu este doar suflet, ci și trup biruitor al morții-căderii (idem). 
Concretizând taina reciprocei cuprinderi, mistica isihastă este dublă mistică hristică de suflet mântuit și de corp înviat, una fără alta fiind incompletă și nedesăvârșită. Isihasmul este mistica icoanei de suflet și de corp totodată și niciodată vreuna în lipsa celeilalte. Isihasmul este mistica-dialogul între icoane ce nu se amestecă și nu se despart niciodată, chip de Dumnezeu și chip de creație deodată și în întrupare reciprocă” (idem).
În ce privește prefacerea dumnezeiască a creației în contextul întâlnirii și împărtășirii omului cu Dumnezeu, părintele Ghelasie atrage atenția că îndumnezeirea creştină nu înseamnă transformare în Dumnezeu a creaţiei, ca în panteism, ci Trăire în proprie natură de creaţie a Trăirii Dumnezeieşti, care şi Aceasta la fel Trăieşte participativ creaţia. Sunt Două Trăiri deodată şi egale, Dumnezeu însuşi Participă total în creaţie şi creaţia Participă total la Această Participare totală Dumnezeiască. Este astfel un Dialog de Trăiri-Împărtăşiri reciproce, neamestecându-se şi neabsorbindu-se, tocmai Păstrarea propriei naturi Fiinţiale fiind Participarea reală” (idem). 
Unirea creației cu Dumnezeu ce se împlinește în om are loc ca o prelungire și un rod al dumnezeieștii Liturghii, așadar în taina liturgicului creștin: „Peste 'hotarul transcendental' tu, făptura, nu poţi trece, dar Chemi ca Divinul să Treacă la tine. Aici este taina noastră. Divinul Vine la tine dacă tu Întinzi Iubirea ta proprie, pe care Divinul să o facă 'Punte'. O, taină minunată! Tu, stricăcios şi lipsit de toate, Întinzi o 'fărâmă de Iubire de creaţie', care se face 'Podul suprafiresc' peste 'prăpastia veşniciei'. Aici este taina Liturgicului creştin (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Moșul din Carpați. Mistica iconică, ed. Platytera, 2009).
În pragul despărțirii de această viață, Părintele Ghelasie afirmă puterea iubirii dumnezeiești de a copleși granițele lumii și ale morții: „Dacă vrea Dumnezeu ca acum să fie trecerea în lumea cealaltă trebuie, cu toţii, să ne supunem cu închinare voii Domnului, care face totul cu marea Sa milostivire. Voi, cei mai apropiaţi, de vreţi să nu vă despărţiţi de mine, precum nici eu nu doresc să mă despart de voi, atunci nici moartea, nici Veșnicia nu ne va distruge această Veșnică rămânere împreună, chiar peste hotare de taină (idem).
Florin Caragiu

duminică, 17 septembrie 2017

Paul Aretzu, Iubirea din creaţie (recenzie la volumul "Omul cu două inimi")




Mirarea provoacă dorinţa de a cunoaşte, realizând o deschidere între lumea lăuntrică şi cea exterioară, între imanent şi transcendent. Când este poetică, ea reduce, printr-un filtru personal, distanţa dintre fenomene (lucruri) şi vorbire, recurgând la o atitudine reflexivă şi la o expresie metaforică. Această formă de confruntare (spirituală) pentru adevăr o întâlnim în volumul lui Florin Caragiu, Omul cu două inimi (Editura Vinea, Bucureşti, 2014, prefaţă de Carmen C. Lasswell). Chiar titlul conţine această dihotomie - o parte biologică şi alta sufletească, un aici şi un dincolo, liantul lor fiind gândul care „e-ntr-atât de fragil,/ încât dacă ceea ce duce el/ nu-i o amintire,/ deja/ faţa-şi fereşte” (deasupra norilor de piatră). Dar această mirare pentru cunoaştere este, în cazul de faţă, una întoarsă spre sine, menită să releve chipul din adânc. Este o mirare de separaţie şi de identificare, de epurare.
În prima parte a cărţii, poetul parcurge chiar treptele rugăciunii: desprinderea de conjunctural, concentrarea în interior, eliminarea idolatriei („lucrurile se simplifică/ pentru ca să le scoatem de mână afară/ în şir indian” - (durată), respiraţia („ne vom întoarce asupra noastră,/ vom scutura anii de noi - gestul atât de la-ndemână/ unei flori: inspiră suflarea ce ne părăseşte/ şi spaţiul din jurul ei se întinde/ odată cu lumina ce călătoreşte prin el” - interioare).
Dar poetul (Florin Caragiu) nu este sfânt, nici măcar monah. El trăieşte alături de ceilalţi, are nevoie de realitate, îşi duce crucea: „gândurile sunt/ patul de cuie pe care dormi” (peisaj suspendat), „am nevoie de tine.// am voie/ să rotesc tunelul,/ prind din urmă viaţa” (7d). Este marcat de o stare refrigerentă: „deschizi larg uşa:/ trandafirii din umeri poartă gheaţa subţire/ prefăcută în pelerină de apă” (primăvara), „pieptul tău e gheaţa translucidă sub care stă lipit/ un bănuţ de argint - viitorul/ desprins de pielea lucioasă a întunericului” (te urmează peste tot). Alteori, poetul străbate peisaje suprarealiste. Este dominat de o „teamă nelămurită de ce-i/ infinit de fragil, care-ţi cere să-l aperi” (file de toamnă). Firavi „localnici ai clipei”, oamenii sunt supuşi unui destin efemer, dispărând din spectrul vizibil (material). Paradoxal, poetul combină viziunile crepusculare cu altele matutinale (meridionale), cum ar fi iubirea cu incertitudinea (un amestec de eros şi tanatos, ca în mitul lui Orfeu: „nebunia şi sminteala aceasta de-a te întoarce/ pe loc şi-a căuta cu teamă-napoi, ca şi cum ea/ ar fi răpită departe, când este în tine”). Imaginea omului este smerită: o pată pe un disc de aur, un fir de nisip pierdut în iarbă. Iubirea este o flacără care topeşte carnea, este singurul apărător în faţa judecăţii. Poemele apar ca instantanee (existenţiale) abstractizate, concentrate, contemplaţii cu replieri reflexive, interferări între realităţi: „îmbraci ca un copil acest oraş:/ prin fiecare braţ întins tragi o mânecă/ şi scoţi pe la capăt degete reci,/ care te ţin atât de uşor/ că nu te poţi desprinde.// ţi se spune ceva la ureche/ pe treptele sparte ale unei clădiri,/ în care lucirea unei oglinzi/ a oprit jocul cu pietre - şi te-ai întors/ spre vrabia intrată pe geam,/ cu sentimentul că tot ceea ce ea/ a văzut nu ţi-e străin” (corzile chitarei tremură-n urmă). Mai multe poeme sunt ale inocenţei, ale căminului („dormi, mireasă de lemn,/ în şemineul nopţilor albe” - crivăţ), ale unui animism generalizat („sângele meu s-a ridicat din pământ/ ca un perete cu ochi mulţi/ ce se adâncesc înăuntru/ când îi răzuie o lamă de întuneric” - poem), ale unei paternităţi proniatoare („sunt omul-cu-două-inimi:/ una se bucură/ ca un copil ce se odihneşte/ după o joacă ameţitoare/ de-a moartea şi viaţa,// cealaltă/ mă ţine în braţe” - povestea), ale învierii („zece lumânări stau la piept,/ suflă în ele noaptea şi cât de mult se-aprind/ cu bucuria celui de-aproape” (floarea paştelui).
În poemul alegoric memoria (cel mai frumos), transpare ideea teologică (dragă poetului) a iconicităţii: după o ascensiune montană, căţărătorii sunt solicitaţi de vulturi să se întoarcă pentru a salva „copilul din poiana cu maci”, aflat în primejdie; ei se aruncă în abis, iar „din jos de hău cu o mişcare legănată/ o icoană se mărea şi se curba -/ mişcarea ei legănată a trecut în noi”. Dumnezeu este reprezentat ca armonie şi iubire a întregii creaţii. Poezia este, şi ea, dăruire. Secretul revelaţiei: „Când suferi până la capăt dai de ceva”.
Poezia lui Florin Caragiu, uşor ermetizată, uneori lăsată să planeze în abisalitate, se păstrează într-un canon mistic, al rugăciunii şi al iubirii ontologice, urmărind cu o mirare discretă toate gesturile tandre ale Creatorului, percepând lumea de aici, cordial, cu blândeţe (cu toate stările ei: credinţa, moartea, iubirea, existenţa), ca pe o primă treaptă către Împărăţie.

Paul Aretzu

(text apărut în Lumina literară și artistică, 17 septembrie 2017, rubrica: Cărțile pe masă) 


 

joi, 7 septembrie 2017

notă




timpul sare coarda pe umbra toamnei 
a ruginit
struna ei pe cântecul poamelor smulse
un coș cu întâmplări și mai bine
străinătatea unei fețe
liniștea malului plâns
dă-mi mâna
limba pașilor se despică
soarele se prelinge din nori
mai e ceva de adăugat
esențial