Lăcrămioara Stoie, Note de lectură

Diana Caragiu: “Respiră cu mine”, Bucureşti, Editura „Vinea”, 2014, 90 p.; Florin Caragiu: “Omul cu două inimi”, Bucureşti, Editura „Vinea”, 2014, 106 p. Lansate împreună (pe 6 mai 2014, în cadrul unei „Seri de poezie” special organizate la Librăria „Sophia” din Bucureşti şi, o lună mai târziu, la Librăria „Okian” din Braşov, unde au fost prezentate de Ovidiu Moceanu şi Virgil Borcan) cărțile “Respiră cu mine” şi “Omul cu două inimi”, prin copertele asemănătoare, realizate de acelaşi artist plastic (Andrei Gamarț), prin identica lor concepție grafică (acelaşi format, aceleaşi corpuri de literă, elemente de tehnoredactare comune etc.) ne întind capcana de a le aşeza pe acelaşi raft al receptării critice. O tentație stimulată, desigur, şi de faptul că Diana şi Florin Caragiu, care alcătuiesc un cuplu matrimonial, sunt pe punctul de a promova şi impune imaginea unui „tandem literar”, cum au şi fost percepuți.
În realitate, “Respiră cu mine” şi “Omul cu două inimi” sunt expresia a două identități poetice diferite: „Poezia practicată de Diana Caragiu se remarcă prin puternica intuiție dinamică, pe care critica nouă a numit-o «continuator ruptoare» ca o continuitate în discontinuitate, ce propulsează dansul irezistibil al textului poetic, în timp ce Florin Caragiu scrie o poezie care iconizează deopotrivă fericirea și durerea” – notează Carmen C. Lasswell, semnatara ambelor prefețe. Octavian Soviany observă şi el: „Florin Caragiu nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut – și de obicei prost –, el încearcă, cu smerenie și discreție, să transforme în limbaj poetic o experiență de tip mistic, cu iluminările și întunecările ei...” (“Omul cu două inimi” – “Referințe critice”, p. 98-99), trimițând (probabil) prin sintagma „experiență de tip mistic” la întâlnirea lui Florin Caragiu cu duhovnicul Gheorghe Ghelasie (1944-4003) de la Mânăstirea Frăsinei, întâlnire care, după cum însuşi poetul avea să mărturisească (în interviul acordat Victoriei Duțu), i-a schimbat cursul vieții şi i-a creat convingerea că TOTUL e cumva învăluit în iconomia divină.
Apoi “Respiră cu mine” reprezintă debutul editorial al Dianei Caragiu, deşi cele 44 de texte incluse în sumar produc revelația unei poetese stăpâne pe sine. „Poeticitatea” (ingenios temperată de predilecția spre ludic, de ironie şi „sarcasm”, cum notează şi Nicolae Tzone), pe care ea o imprimă „poeziilor” sale, îşi extrage esența din calchierea lingvistică a unor clişee preluate din oralitatea banală (“la ce te bolovănezi” vs. “la ce te holbezi”), din parafrazarea unor locuțiuni (“umbra trasă până peste urechi” vs. “căciula trasă peste urechi”) sau exploatarea unor „ticuri livreşti” (“în căutarea titlului pierdut” vs. “În căutarea timpului pierdut’) etc. Se poate afirma, deci (parafrazând-o chiar pe autoare) că Diana Caragiu e o poetă cu estetica așezată pe limbă, încât este aproape imposibil de pus degetul doar pe vreunul dintre poemele sale (“pune degetul pe acest poem” – p. 56), deoarece „poemul” „e tot o rană/ e pescărușul adormit lovind ușa zorilor – / și nu fi necredincios/ viața trece prin coapsa lui/ amintindu-ți cum te-ai născut/ neîntrebat/ țipând fără glas ca un acrobat la trapez/ dezechilibrat/ prins în aripa serii”. Prin urmare, cartea se cere citită integral, cu toate că există şi poeme antologice. Unul dintre ele se intitulează “la marginea zilei” (p. 13).
În schimb “Omul cu două inimi” (un titlu ca o posibilă aluzie la cele două profesiuni de bază ale autorului: matematician şi teolog) este (după “Catacombe” – 2008 şi “Sentic” – 2009) a treia carte de poezie publicată de Florin Caragiu. Despre primele două (care au atras atenția prin nominalizarea la Premiul „Mihai Eminescu” şi Premiul „României literare”, Opera Prima) s-au exprimat favorabil, printre alții, Constantin Abăluță şi Claudiu Komartin, iar poetul (pe care Octavian Soviany îl situează în apropierea lui Vasile Voiculescu şi Daniel Turcea) a fost considerat un “surprinzător poet postdouămiist” (Marin Mincu). De notat este însă că lectura în profunzime a unor poeme, cum este acesta: „Dumnezeu se pogoară/ atât de repede și de adânc în tine/ încât surprins de iuțeala picajului/ simți că sui cu viteză uluitoare/ și dorul după salt te macină și te răstoarnă–/ și pe loc îți dai seama/ că totuși te prăbușești și lumea odată cu tine/ și cu adevărat nu mai vrei/ decât să fii prins de Cel ce luminează abisul („minunea”, p.49) nu poate face abstracție de concepția teologului Florin Caragiu: „Omul stă în față cu icoana lui Dumnezeu în care își regăsește chipul din adânc, personalitatea lui integrală (v. Florin Caragiu: “Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Stăniloae”, 2008). Cu amendamentul stipulat (v. “Referințe critice”, p. 97) de Chris Tănăsescu: „La Florin Caragiu vedem o fuziune unică și organică între teologia răsăriteană (canonică și «iconică»...) și suprarealism...” Susținute fiind de solide convingeri religioase, poeziile lui Florin Caragiu (cu excepția îngerilor) nu sunt populate de recuzita tradițională a poeziei religioase româneşti. Doar decupajele peisagistice şi unele elemente botanice (de o expresivitate ce aduce aminte de Nichifor Crainic) par să insinueze un eden patriarhal, deşi (paradoxal?!) adevărata lor funcționalitate pare mai curând aceea de a estompa realul, de a convoca starea de contemplație, transcenderea. Însuşi textul tipărit se deconturează în atemporalitate: „tulbură apa!/ aruncă-n ea inelul alb din privire,/ târziu înțelegi că literele cărții sunt răni/ pe aripe/ ce se lasă strabătute de spații” (“recviem pentru o carte” – p. 96).

(Text publicat în revista “Astra”, nr. 2-4 / 2014, pp. 38-39.)