încă o
dată-ai stat de veghe la căpătâiul oarbei zile:
în
parcul prost luminat zvâcnea durerea-i surdă –
orele-i
– un reflex în memoria liniştită.
seară şi dimineaţă, seară şi
dimineaţă, ai
spus,
şi
câinii au lăsat din gură noaptea lungă şi albă.
era prea
târziu, prea devreme
să strigi
verdele răstignit în cascade.
şi-acum:
de ce crezi că trebuie să schimbi ceva?
că toate
nu mai sunt cum erau!
uite
lucruri în jur, fiinţe – lumea accelerează.
tu rămâi
să deschizi graniţele:
viaţa a răspuns
încetinind cuvintele,
ca pe
cuţite ce se opresc în răvăşitorul apus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu