sâmbătă, 17 aprilie 2021

Dialogul ştiinţă-teologie în cosmologie: un proiect fenomenologic (Prefață la cartea "Universul după imaginea lui Imago Dei", de Alexei Nesteruk, ed. Platytera, 2021)

 


Alexei V. Nesteruk este doctor în Matematică şi Fizică, respectiv în Filosofie. În prezent, este profesor invitat şi cercetător ştiinţific principal la Universitatea din Portsmouth şi cercetător ştiinţific coordonator la Centrul Interdisciplinar de Studii de Istorie şi Filosofie a Ştiinţei şi Tehnologiei de la Universitatea Tehnică Marină din St. Petersburg. Este diacon al Diocezei Tiatirei şi a Marii Britanii, din Patriarhia Ecumenică.

Autorul prezentei cărţi dispune de rara capacitate de a desfăşura un dialog fecund între teologie şi ştiinţă la nivel filozofic înalt, căruia îi atribuie statutul de sarcină de maximă urgenţă a umanităţii în realitatea socio-istorică actuală. Până acum, i-au fost traduse în limba română două cărţi: „Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei” (ed. Curtea Veche, 2009) şi „Lumina de la Răsărit. Teologie, ştiinţă şi tradiţie ortodoxă răsăriteană” (ed. Basilica a Patriarhiei Române, ed. Universităţii A.I. Cuza din Iaşi, ed. Universităţii din Bucureşti, 2017), precum şi mai multe studii în revista Sinapsa.

În proiectul său fenomenologic, autorul aşază faţă în faţă o cosmologie văzută prin filtrul reductiv al atitudinii naturale, cu tendinţe de obiectificare şi uniformizare, şi una după model patristic, în care cercetarea ştiinţifică este parte integrantă a unui eveniment existenţial de comuniune, dobândind un caracter para-euharistic. Alexei Nesteruk supune unei critici fenomenologice gândirea cosmologică actuală asupra universului ca întreg, dezvăluind intenţionalitatea ce trece dincolo de orice obiectificare, prin urmarea unui angajament teologic ascuns, a cărui esenţă este constituită de dimensiunea iconică/logosică a omului şi universului.

Autorul decelează, în discursul fenomenologic cu privire la originea lumii, indicatori spre chipul divin din om, din care îşi au originea limitatorii transcendentali din constituţia universului. Originalitatea acestui demers este dată de abordarea filosofiei cosmologiei prin prisma angajamentului teologic. O teologie care îşi asumă sarcina sa eclezială observă o dezbinare a intenţionalităţilor în una şi aceeaşi persoană, ca pe un semn al desensibilizării cu privire la centralitatea persoanei omeneşti, ce are sarcina de a integra credinţa şi raţiunea ca pe două moduri de a participa la Divin.

Nesteruk aşază dialogul dintre ştiinţă şi teologie în cadrul unui proiect fenomenologic. O arheologie fenomenologică descoperă straturi gnostice sau „angajamente de tip credinţă”, care stau la baza ştiinţei moderne cu revendicările ei referitoare la adevăr. Astfel, ştiinţa şi filosofia pot fi privite dinăuntrul unui angajament teologic. Un punct critic în încercarea de a reconcilia teologia şi ştiinţa îl constituie problema transcendenţei. Dacă teologia revendică transcendenţa prin relaţia personală cu Dumnezeu, ştiinţa, cel mult, o pune între paranteze, evitând-o, prin aderenţa metodologică la un monism imanentist.

Cu toate acestea, există în ştiinţa contemporană o conştiinţă a limitelor raţiunii discursive şi a mijloacelor ei lingvistice, o incertitudine pozitivă, descrisă în termeni care au o savoare apofatică. Teologia, în schimb, prin metafore şi alegorii, reflectă adevărul existenţial, precategorial şi preteoretic. Ea aspiră la un mod de viaţă caracterizat de o atitudine apofatică, atât în contextul cunoaşterii lui Dumnezeu (păstrând transcendenţa ca prezentă în imanenţă), cât şi în contextul aşa-numitelor fenomene saturate, în care surplusul de intuiţie fereşte fenomenele de constituirea obiectivă, împiedicând exhaustarea lor discursivă.

O angajare constructivă a teologiei în raport cu cosmologia modernă descoperă în ultima urme ale transcendenţei, indicatori ai distincţiei (diaphora) sensibil-inteligibil, cu trimitere la sursa lor în Divin. Apartenenţa la sfera anonimă a ştiinţei n-o împiedică să fie un indicator filosofic spre adevăr, însă, pentru a se feri de tendinţele atomizante şi a-l atinge în plinătatea sa, explorarea lumii se desăvârşeşte înăuntrul evenimentelor de comuniune. Deficitul de intenţionalitate euharistică, al cărei corelativ este universul în comuniune, are ca urmare un hybris gnostic şi utilitar al ştiinţei.

Pentru Nesteruk, credinţa implicată în angajamentul teologic nu ameninţă ştiinţa şi filosofia, ci le apără de ambiţiile gnostice, înţelegând lucrurile nu doar prin natura lor, ci şi prin finalităţile lor în raport cu menirea omului în creaţie. Explicaţia cosmologică are, ca urmare, un dublu aspect, al serialităţii cauzale şi al inferenţei intenţionale, cu apel la realităţile inteligibile, ce dezvoltă o hermeneutică a câmpului fenomenal. Condiţiile de manifestare ale universului, deşi sunt implicit prezente în spatele aparenţelor empirice şi reprezentărilor teoretice, scapă explicitării, descoperindu-se printr-un surplus de intuiţie peste reprezentarea logico-matematică.

În lipsa posibilităţii de verificare prin teste observaţionale şi experimentale, argumentele de plauzibilitate şi coerenţa convingerilor implicate, funcţionând prin metoda extrapolării, indică latura transcendentală a discursului cosmologic. Dihotomia între intenţionalitate şi cauzalitatea fizică, între comuniune şi reprezentarea discursivă a universului, ale căror limbaje apar întrepătrunse, evidenţiază în demersul ştiinţific o influenţă reciprocă între dimensiunile ştiinţelor naturale şi umane. Logica cauzelor fizice modelată de matematică şi logica vieţii orientată spre polul teleologic al spiritului uman sunt inseparabile.

Cunoaşterea umană nu poate epuiza realitatea indicată de semnificanţii săi, însă, paradoxal, limitele acestei cunoaşteri conţin în sine un potenţial pentru sesizarea infinitului. Atitudinea apofatică vizează, astfel, integrarea momentului cunoaşterii obiective a universului în experierea sa directă ca eveniment de comuniune. Prezenţa urmelor subiectivităţii în cunoaşterea obiectivă şi rezistenţa opusă de către natură raţionalizării realităţii au făcut să se vorbească despre o obiectivitate slabă a cunoaşterii ştiinţifice, în care reprezentările teoretice apar ca nişte constructe deschise. Căci operării ştiinţifice prin inducţie succesivă (derivare analitică) îi scapă facticitatea şi contextul global al realităţii cercetate, intuite în comuniune printr-o sinteză instantanee.

În măsura în care explorarea teoretică a universului este un moment ce participă prin raţiunea discursivă la evenimentul comuniunii, întotdeauna donat în surplus, metodologia ei capătă un caracter deschis, cu o teleologie intrinsecă. În comuniune, trupul şi conştiinţa, co-inerente (paradoxul spiritualităţii întrupate, în care infinitul apare în condiţiile finitudinii), constituie centrul dezvăluirii universului, iar constituirea cauzalităţii fizice e inseparabilă de mişcarea teleologică a gândirii (cu terminaţie deschisă). În fond, principiul cauzalităţii şi caracterul teleologic al gândirii pot fi interpretate ca gesturi de rememorare a tainei filiaţiei, întru care această lume a fost creată, şi, respectiv, a memoriei sale pneumatologice, care o mişcă spre desăvârşire în iubirea lui Dumnezeu-Tatăl.

În căutarea sensului universului, cosmologia ştiinţifică presupune, implicit, coerenţa între univers şi categoriile înţelegerii. Însă universul ca întreg transcende lanţul cauzalităţii atribuite laturii sale văzute. Dacă ţinta cosmologiei este înţelegerea facticităţii universului, făcând trimitere, în cercetarea sa, la condiţiile iniţiale (de frontieră) ale acestuia, ea capătă un sens teleologic, inerent vieţii umane. Operând ca o presupunere a priori, ca un principiu transcendental implicit prezent în cercetarea ştiinţifică, „teleologia subordonează în mod natural explicaţia mecanicistă”.

Nesteruk observă că faptul empiric brut presupune incompletitudinea înţelegerii experienţei, dată fiind existenţa unor aspecte pentru care nu avem la îndemână concepte teoretice. Însăşi existenţa unor realităţi, precum cele de materie întunecată şi energie întunecată (prin care este descris nouăzeci şi şase la sută din conţinutul material al universului) e postulată pe baza unor observaţii, pentru a se potrivi teoriei.

Autorul remarcă, aşadar, faptul că „universul ca întreg nu poate fi un obiect de studiu al cunoaşterii teoretice restrânse la schematismul formelor de sensibilitate şi înţelegere”. Studierii universului pe baza facultăţilor raţiunii îi premerge o judecată reflectantă (îmbibată de intenţionalitatea explicaţiei), ce presupune anumite strategii de cercetare, principii, criterii de coerenţă sau metodologii necesare, pentru a aranja datele observaţionale într-o teorie rezonabilă. Apare, astfel, necesară o acordare a legilor cu judecata noastră, prin intermediul scopurilor, aşa încât „cunoaşterea însăşi este posibilă datorită corespondenţei fundamentale între afinitatea inductivă şi ierarhia deductivă”. Principul teleologiei ascuns la temelia cercetării universului dezvăluie „continua întrupare a omului în univers”, sau tendinţa omului de a-l „umaniza”.

În plus, procesul cunoaşterii apare orientat spre explicarea condiţiei umane. Dacă, de regulă, cosmologia este privită dinăuntrul atitudinii naturale, înstrăinată de orice referinţe intrinseci subiectului şi naturii umane, Nesteruk aşază cosmologia în contextul legăturii ei inseparabile cu subiectivitatea umană. Corelând condiţiile de posibilitate ale apariţiei omului în univers cu parametrii fizici fundamentali responsabili de legităţile lui actuale, aşa încât să existe viaţă conştientă, inferenţa antropică din cosmologie afirmă o consubstanţialitate fundamentală între observatorii umani şi universul exprimat în anumiţi termeni tehnici, precum, de exemplu, aşa-numitul „acord fin al constantelor fizice”, interdepen[1]denţa între contingenţa universului (polul noematic) şi conştiinţa întrupată (polul noetic), ce încearcă să-l cuprindă cu înţelegerea.

Simplul fapt că legile fizicii dinăuntrul universului nu pot da vreo explicaţie condiţiilor iniţiale din modelele ştiinţifice ale apariţiei sale arată că „incompletitudinea fizicii necesită comentarii filosofice”. Dacă atitudinea naturală obiectifică universul ca întreg, prezentul şi trecutul apărând ca referinţe obiective, atitudinea filosofică vede trecutul ca pe un corelativ intenţional al actelor conştiente ale subiectului cunoscător din prezentul imediat, intuiţia trecutului fiind exercitată în prezentul conştiinţei.

Nemaifiind considerat ca un obiect, universul devine parte integrantă a evenimentului existenţial, identitatea sa fiind constituită din miezul existenţei personale. Nesteruk face o paralelă între fenomenologia originii universului şi fenomenologia naşterii omului, indicând în descrierea lor un caracter eshatologic, deoarece trecutul apare numai înzestrat cu un viitor, explicaţia însăşi fiind un proces orientat spre viitor. În sens teologic, omul, creat după chipul lui Dumnezeu, caută originea sa şi pe cea a universului, ca pe „comuniunea pierdută a totului în toate”, cu potenţial de actualizare în viitorul eshatologic.

Studierea originii se developează, astfel, ca o căutare a chipului lui Dumnezeu din om (un angajament teologic faţă de chipul divin). Înţelegerea fenomenului universului nu poate surveni, aşadar, prin aplicarea unei sinteze succesive (ca o reconstituire a unui întreg complex pe baza părţilor sale), ci printr-o sinteză instantanee (a comuniunii), ce transcende componentele lui. Ca urmare, „fenomenologia sugerează în mod legitim respingerea tuturor idolilor intelectuali ai universului, ce pretind să epuizeze realitatea universului în comuniune”.

Din perspectivă teologică, cunoaşterea presupune credinţă şi participare, experienţă şi implicare personală, aşa încât intelectul perceptiv apare inseparabil de relaţia cu Dumnezeu, ca o capacitate dăruită de El. Cosmologia creştină discerne diferenţa între universul ca o construcţie mentală ce este supusă reducţiilor şi universul ca o comuniune, conferind lucrării de explorare şi articulare ştiinţifică a universului, în măsura restabilirii ei în comuniune, dimensiunea unui act para-euharistic, de mulţumire şi recunoştinţă, sau de întoarcere a universului cultivat şi umanizat către Creator. Se poate, astfel, clădi o hermeneutică a transcendenţei în imanenţa conştiinţei ştiinţifice, restabilite la nivelul comuniunii, odată cu renaşterea cunoaşterii prin credinţă.

Pentru autor, este nevoie de o depăşire a naivităţii unei corelări directe a ştiinţei şi teologiei, prin reflecţia filosofică asupra posibilităţii transcendenţei şi printr-o anume transcendere a ştiinţei cu ajutorul iluminării filosofice şi comuniunii transfiguratoare. Nesteruk observă că, din punct de vedere teologic, „toate aspectele activităţii umane, inclusiv explorarea şi studierea universului, sunt legate de condiţia postlapsariană”, arătând nevoia întregirii cunoaşterii printr-o vedere mai cuprinzătoare, în care omul şi universul sunt privite din perspectiva transfigurării lor în comuniunea cu Dumnezeu.

Volumul se încheie cu o incursiune în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul cu privire la om şi univers. Discernând diferenţa (diaphora) între lumea văzută/sensibilă şi cea nevăzută/inteligibilă din creaţie, acesta arată menirea umanităţii de a pune în legătură universul cu Creatorul lor. Cu alte cuvinte, scopul omului este de a fi „locul geometric al întâlnirii lui Dumnezeu cu creaţia Sa” şi de „a aduce întregul univers prin cunoaşterea sa genuină spre creaţia nouă”.

Pentru Sfântul Maxim, principiul unităţii universului ca întreg provine din logoii creaţiei, icoanele sau raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor sensibile şi inteligibile, ce-şi au sursa în Logosul Divin şi constituie lumea, în calitate de condensări ale Întrupării Logosului; preexistenţi în Dumnezeu, ei sunt atât transcendenţi, cât şi imanenţi lumii create. Cuprinzând în sine toţi logoii creaţiei, omul experiază prezenţa eshatologică a lui Hristos şi, astfel, poate reface „ruptura existentă între intenţionalitatea eclezială şi cea ştiinţifică în studierea universului”. În măsura în care le priveşte pe acestea în unitatea lor euharistică, dată de comuniunea cu Dumnezeu, cosmologia poate deveni o lucrare para-euharistică.

În concluzie, „a pătrunde înţelesul universului în contextul unităţii sale înseamnă a revela această unitate ca pe una care pleacă de la Dumnezeu” şi urmează să fie transfigurată „prin readucerea în unirea cu El”. Sinteza pe care Alexei Nesteruk o operează între viziunea patristică şi cosmologia actuală este, prin coerenţa şi acurateţea discursului, un important reper contemporan al întâlnirii ştiinţei şi teologiei.

 Florin Caragiu


Cartea se poate comanda la adresa edituraplatytera@gmail.com



Niciun comentariu: