marți, 13 mai 2014

Părăsit de singurătate


În  Elegiile casei scriitorilor” (Vinea, 2013), volum semnat de Nicolae Popa, sentimentul dominant este angoasa ce modelează poetic raporturile în care se aşază conştiinţa, alungită la hotarele propriei apocalipse/descoperiri.
Fluxul şi refluxul ei sunt într-o relaţie internă cu topologia imaginii lumii: „Îţi dai seama / că uşile, ori de câte ori le deschizi, lărgesc / trotuarele, iar când le închizi, / îngustează trotuarele. (...) şi cum lumea înaintează, / înaintează spre tot ce vine şi vine pe bandă rulantă / ducând totul în urmă” (Tu mergi şi mergi, şi mergi, şi mergi...).
„Drama interioară, arderea de tot la foc mic a propriei existenţe” (Nichita Danilov) în faţa descinderii inevitabile a vieţii în moarte plantează în miezul absenţei numinosul unei prezenţe care ne apare în măsura în care ne scapă, atrăgându-ne în misterul ei: „Rupe vântul salcia frunzuliţă cu frunzuliţă, / crenguţă cu crenguţă şi se luminează locul unde a / crescut şi s-a legănat salcia pe mal de râu / beată de blândeţea înverzirii. // spulberă vântul salcia şi se luminează, / se înseninează bulboana peste care se tot apleca salcia / gustând din trecerea apei. // apoi brusc vântul se răsuceşte şi te bate din faţă. / te frunzăreşte amintire cu amintire, cicatrice cu cicatrice... // de fapt, vântul pregăteşte terenul. În locul tău / urmează să apară / un loc luminos” (Loc luminos).
Lumina, însă, nu se măsoară după o intensitate exterioară, ci este indusă de sensibilitatea care recreează poetic lumea: „Nu se poate, / îţi zici, nu se poate să nu existe locuri / mai luminoase decât locurile acestea străbătute / de sfârâit de chibrit în căutarea candelei” (Prin copaci pe la onco).
Nevederea este semnul limitei atinse, a punctului în care cunoaşterea şi necunoaşterea se învăluie şi se introduc reciproc, a frontierei „cuantice” în care ele apar inseparabile: „Plouă şi stropii se culcă pe spate. / Mâţa vecinului îngenunchează în faţa / propriilor gheare. Şi nimeni nu mai face nici / un pas înapoi / când nu se mai vede nimic înainte” (Stropii se culcă pe spate); „şi vezi o fereastră / târâtă de un cal peste ruinele conacului, / o fereastră care nu se sparge, nu, / şi se uită la tine cineva din fereastra aceea la tine. / pe urmă vezi o râpă ce urcă dealul şi-l despică, / iar în râpă fiarele rod şi rod firul apei. // iar soarele îţi bate cu atâta putere în / ochelarii de soare încât tot ce se vede apune” (Trilul de la amiază); „copilul nostru era singurul care nu se vedea dintre valuri. / tu erai singura care nu te vedeai dintre pagini. / eu eram singurul care nu mă vedeam. / copilul nostru era singurul copil care se uita / la mami şi tati din adâncul Zenitului” („Zenit”-ul goliciunilor).
Mergând până la capăt – „pe sârmă ghimpată cu picioare de aluat / al celui singur sub cer” (Teiul cu ramuri de mămăligă) – în acest straniu demers al golirii de sine, în care „genunchii îngenunchează în ei înşişi” (Sărutul nevrotic) şi cufundarea în uitare e atât de profundă încât îl face să-şi caute „pe faţă propriile amprente digitale” (În ocean cu baroneasa), poetul se lasă părăsit de propria singurătate – punct ce marchează cu adevărat eliberarea (după cum remarcă N. Danilov în Postfaţa volumului): „Nu, încă nu te simţi părăsit. / te simţi doar singur. În curând te va părăsi şi / singurătatea şi te vei simţi ca un păhăruţ gol / căruia vântul i-a tocit gura până la scândura mesei / şi acum oricât ar sufla nu-l mai poate face să sune / – fie şi-a gol, dar să sune! – / şi nu vor şti prietenii tăi / că mai e un păhăruţ printre păhăruţele lor / în locul unde pe luciul mesei apare / seară de seară un abur vindecător” (Vindecător).
Frica stratificată în memoria abisală: „şi totuşi ce frică mi-a fost când am dus azi mâna la ceafă / şi am găsit frigul aşezat acolo în straturi, / ca pe grumazul mamutului adăpostit din mila / îngheţului veşnic sub stele polare” (Oameni-reptile), asfinţitul unei lumi înghiţite de spectrul pustiei: „răbufneşti şi strigi cutremurat de friguri, / cu glasul pieirii în tine, / cu zăpadă suflată adânc în orbite, / şi cauţi pe deasupra capetelor tuturora – într-adevăr, ascund ceva după ele! – să-l vezi pe Hristos, / dar capetele se alungesc şi devin tot mai mari – în timp ce faţa de masă părăseşte cina de taină / luându-se după vântul pustiei, / ajungându-l din urmă undeva în pustiu...” (Apendicită solară) sunt întâmpinate fără rezistenţă, ci cu o voluptoasă acceptare a ofrandei prin care „rămăşiţa” nu „îndepărtează”, ci „apropie”: „Vom vedea cu ochii noştri dealurile cum urcă / şi urcă la cer. Vom contribui la urcarea lor / cu ce putem, cu ce aveam – cu cenuşa, cu oasele, / cu rămăşiţele noastre. Mai ales rămăşiţele noastre – ajută dealurile să se vadă împlinite, / să se vadă ajunse cât mai aproape de cer” (Degeaba scrii versuri).
Contrastul între pustietate şi dăruire accentuează sentimentul de stare critică, vecină cu o explozie a posibilităţilor: „Desperecheată, bordura o ia pe după colţ. / niciodată n-a mai cotit atât de brusc şi atât de fără / de perspective, însoţind un trotuar atât de pustiu. (…) bordura îţi adulmecă buzunarele întoarse pe dos, / îţi adulmecă foile împrăştiate din geanta / care continuă să se lepede de mai multe foi, / foi tot mai palide, tot mai înspăimântate de ce-ai / putut să scrii; (…) tu însă nu te gândi la ce zice lumea, / că îţi pierzi echilibrul. Tu gândeşte-te la moliciunea / paşilor pe spinarea bordurii şi la faptul că / pantofii tăi niciodată n-au mai lucit / cu atâta dăruire” (Bordura).
„Cu luceafărul de dimineaţă uitat / în colţul de jos al ferestrei, / aproape topit sub pervaz” (Asta voiam să spun), sau însoţit de peştii „curăţaţi de solzi” care înoată „pe lângă noi prin pământ” (Militărie), în vreme ce „ard haine pe dealuri / sub haine ard sori” (De-a lungul scândurii), poetul are „ceva de zis pe la cântatul / de zi al cocoşilor, / când încă eram cu noaptea-n cap şi cu / luceafărul de dimineaţă uitat / în colţul de jos al ferestrei, / aproape topit sub pervaz” (Asta voiam să spun), eliberând poemul din gravitaţia sinelui auctorial, declinând, cu alte cuvinte, cererea poemului care îl roagă să-i fie autor (Autor). Topind absurdul ce invadează existenţa, o surprinzătoare uitare de sine în chiar dăruirea de sine ne descoperă aici fără rest sensul poeziei.  


Florin Caragiu



Niciun comentariu: