la plecare

mai bea un pahar de tăcere

gura ta rece nu găsește ieșirea

din câmpiile camerei de dormit

stau nemișcat între două vârste

a ieșit soarele din cartea mică

în care-ai pus la spălat zilele

dinții lui albi strălucesc în carne

ca o floare de nu-mă-uita

când luneci pe ușă și te întorci

să vezi pentru ultima oară

licărul ochilor mei în măciulia

patului pe care ai lustruit-o

azi-noapte, neștiind ce faci