În volumul „Apostolul
verilor” (Arania, 2007), semnat de braşoveanul Laurenţiu Ciprian Tudor,
poezia „e de mână / şi e lup întreg”. Ea dezmorţeşte „pofta raiului”, ce umple
fiinţa asemenea unei mări, poetizarea fiind deopotrivă „sălbăticire” şi dor
„scurt / ca un glonţ tras pe fereastră”.
Privirea izbită de celălalt naşte uimirea de „vântul
trecut prin om: respirare”. Lucrurile stau suspendate între nevroză şi
vindecare: „toate fac nevroză / pe care Freud nu o poate vindeca / piatra nu se
poate vindeca decât cu râu”, memoria renăscându-le, prezentificându-le poetic
prin forţa unui eros înrâurit de agape: „amintirea sapă până la mamă /
pruncul şi îndrăgostitul nu-s decupaţi / din lucruri / deasupra gurii sunt
struguri / şi bate vântul / dinspre Cântarea
Cântărilor”.
Versurile permutate ca pe un pom paradisiac ajută „să nu
se deşire istoria”, grăbită să se întoarcă în „marsupiul de humă”.
În „Capul cu păsări”
(Arania, 2012), Laurenţiu Ciprian Tudor reiterează uimirea clipei poetice, „nod
legat de muzica trupului”. Ea face din cuvinte „electroni ai fericirii” şi odihnire
a gândului pe „cearceaful răcoros al Marmarei”.
E, negreşit, o înaintare contra curentului, drept pentru
care „nu se fuge de suferinţă / ea e doar coaja / prin care zbori mai adânc”.
Înfruntând entropia, poemul îşi adânceşte necontenit legătura inextricabilă cu
muzica: „această disperare a cărnii / e doar o punere în scenă / a entropiei ce
ne încearcă // ea îmi intră în inimă / îmi iese din inimă / tot aşa în fapt /
mă coase mai tare de sonata Kreutzer”.
Înregistrând curgerea lumii, versul păstrează
transparenţa ce lasă să se întrevadă chipul, expresia: „trece timpul peste toţi
/ peste feţele noastre / ca o apă / peste pietrele râului”.
Şi cum „numai fiindcă există poemul / laşi crucea
nescrisă”, toamna vieţii este întâmpinată cu fervoarea pregustării rodului, ca semn
al unui nou început: „dă-ţi frunza la o parte / şi lasă-mă să fiu părtaş la
trupul tău, toamnă”.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu