mitealogia – o „apocalipsă lichidă” şi „poemul din preajmă”

În volumul „Mitealogia” (Vinea, 2014), Marius Mitea, sibian prin naştere şi bucureştean prin adopţie, concepe poezia sa ca pe un val apocaliptic care mătură totul în cale şi ia cu sine toate, amestecându-le şi târându-le cu sine într-o privelişte în care lucrurile, smulse din ordinea lor, se succed în privire, dezrădăcinate din retină sângerânde.

Este o „apologie a sângelui”, o „apocalipsă lichidă” în acest flux macabru ce răstoarnă şi frământă totul ca într-un malaxor. Poetul înregistrează în pasta limbajului toate aceste excrescenţe de imagerii compozite, nu fără acele sclipiri de duioşie ce străpung haosul de senzaţii: „păianjenii au orbit de duioşie alergând de-a lungul mângâierilor tale”.

În peisajul răscolit, din masa amorfă de senzaţii, ţâşnesc alăturări stranii precum ochii legaţi de gleznele aburite, străvezii ale iubitei, chipul-fluviu, cuţitul înflorit, „abatoare-ntregi / abia zăgăzuite-ntr-un petec de mătase”, plictiseli sublimate-n isterii colective, trupuri aburite de spasme, coşmarul leviathanului slab erotizat, mântuirea iscălită pe creştetul viperei, în ritmul delirant al spulberării imaginii lumii, „când bezna cade-n genunchi asupra noastră”.

În urma acestui torent, „nimic din ce-a fost nu mai e”, observă poetul. Ceea ce rămâne, „crucificat pe un ţipăt / hălăduind peste ape” este, totuşi, am putea spune, „poemul din preajmă”, „preajma mea şi a ta” cuprinse una în alta ca păpuşile matrioşka, preajma „în care-ndeobşte înnoptează poeziile”.

În această noapte a simţurilor din preajma poeziei poetul aşteaptă iluminarea, zorile unei lumi renăscute. 

(text apărut în revista "Spații Culturale", Anul VII, nr. 35 / 2014, p. 68)