Liturghie și isihasm. Note de lectură (1)

“O conștiință a divizării, un abis ce se cască, ce penetrează în mintea și inima noastră, o cădere, o incapacitate de relaționare: mare parte din acestea sunt caracteristice culturii și societății moderne” [1].

“Euharistia este momentul unității și momentul adevărului: aici vedem lumea în Hristos, așa cum este cu adevărat, și nu din punctele noastre de vedere particulare, și prin urmare limitate și parțiale” [2].

“Eroarea fatală a raționalismului post-patristic a fost izolarea sacramentului de liturghie ca expresie totală a vieții și credinței Bisericii. Aceasta a însemnat, în fapt, izolarea sacramentului de simbol, i.e., de acea legătură și comunicare cu întregul realității ce sunt împlinite în sacrament” [3].

“Funcția propriu-zisă a liturghiei a fost dintotdeauna să aducă împreună (...) cele trei nivele ale credinței și vieții creștine: Biserica, lumea și Împărăția; (…) Biserica însăși este astfel sacramentul în care (...) viața ‘acestei lumi’ este adusă, în Hristos și de către Hristos, în dimensiunea Împărăției lui Dumnezeu, devenind ea însăși sacramentul ‘lumii ce va să vină’, sau ceea ce Dumnezeu a pregătit din veșnicie pentru cei care-L iubesc, și unde tot ceea ce este uman poate fi transfigurat de har, astfel încât toate lucrurile pot fi desăvârșite în Dumnezeu” [4].

“Rugăciunea inimii este o afirmare a credinței în Iisus Hristos ca deopotrivă Dumnezeu adevărat și om deplin. El este Theanthropos-ul sau ‘Dumnezeu-om-ul’, Care ne izbăvește de păcatele noastre tocmai pentru că este Dumnezeu și om simultan. Omul nu putea ajunge la Dumnezeu, astfel că Dumnezeu a venit la om, făcându-Se pe Sine om. În ieșirea sau dragostea Sa ‘extatică’, Dumnezeu se unește cu creația Sa în cea mai intimă unire posibilă, devenind El Însuși ceea ce a creat. Dumnezeu, ca om, împlinește sarcina mijlocitoare pe care omul a respins-o la cădere. Iisus, Mântuitorul nostru, construiește o punte peste abisul dintre Dumnezeu și om, pentru că El este ambii deodată” [5].

“Comuniunea sacramentală nu este o comuniune cu o divinitate diminuată sau inferioară, ci o unire personală cu Persoana Cuvântului și o participare reală la energia Sa. În teologia palamită, (...) Dumnezeu nu se găsește micșorat în energiile Sale, ci se manifestă aici în totalitatea vieții Sale personale, rămânând total transcendent în esența Sa, de unde purced energiile” [6].

(selecție și traducere de Florin Caragiu)

Note:

[1] Andrew Louth, “Discerning the Mystery. An Essay of the Nature of Theology”.

[2] Alexander Schmemann, “For the Life of the World. Sacraments and Orthodoxy”.

[3] Ibid.

[4] Ibid.

[5] Kallistos Ware, “The Orthodox Way”.

[6] John Meyendorff, “Byzantine Hesychasm. Historical, Theological and Social Problems”.