„Poezia lui Florin Caragiu e dureroasă și liniștitoare prin însăși stăruința suferinței. Lumea întreagă, dezbrăcată de materie, decorporalizată, se întrupează în vastele peisaje ale continuei treceri, dar totodată neschimbătoarei fețe a realului poetic.
Peisajele mediteraneene, dinspre apus către răsărit privind, includ corporalitatea sângelui în căutarea luminii, includ căutarea interioară, zbaterea ființei care renunță mai întâi la simțuri, apoi la concepte.
Lumea, în integritatea ei, în frumusețea ei nededată ochiului celui ce crede în simțuri, se relevă ca parcurs și stare deopotrivă, ca trecere prin vârste și împăcare cu vârstele, ca acțiune și contemplare în același timp.
Ca revelație. Bucurie, izbăvire, luminare, smerenie – izul acesta se simte până în vârful ultimului cuvânt din poezia lui Florin Caragiu. Un om care a continuat parcursul dinspre matematici prin filosofie spre poezie, întovărășit de rugăciunea mereu repetată de Sfântul Duh, în cuvinte neauzite de oricine.
Nu întâmplător, parcursul său se zugrăvește pe harta teritoriilor de explorat. Cel ce a urmat stagii ale cunoașterii la Frăsinei redă lumii bucuria aflării.
Iar aflarea, în poeme de o frumusețe nepământeană, e drum și destinație deopotrivă, e asumare și tulburătoare împăcare: „târziu găsim mormântul poetului/ în cimitirul marin. abia i se vede înscris/ pe piatră numele. pe lângă el/ de multe ori am trecut/ fără să ne dăm seama. cum zi de zi/ îți ating oameni vederea și nu știi câte ascund” (mediteraneene, p.15)” (Adrian Lesenciuc).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu