mulțumesc, Doamne
pentru centrul bântuit de geamătul anilor
rămași între ziduri
țintuiți de frisonul muzicanților stradali
am venit prea târziu pentru un început
prea devreme pentru un sfârșit
în locul incert în care ne trezim rugându-ne
și ne rugăm trezindu-ne
sub ploaia tăcută ca mila
ce ne ține vii
cred în bunătate
ea nu te lasă când ți se șterge numele
îți adună morile în bătaia unui suspin
străzile limbii sunt azi pustii
deasupra orașului răsare un soare peltic
cu gluga trasă
nu știm ce pierdem
nu știm ce găsim
pe jos
pe sus
prin aerul rece
ce ne trage în piept
să dormim un pic
să treacă trenul de mare viteză
clipa asta ce ne taie în două
glasul ei spart
se stinge pe aleile târgului de Crăciun
între căsuțele țuguiate
cu aromă de turtă dulce
nu-mi amintesc
totul răsare ca lumina din ceață
ca sângele meu ce se duce și vine
mirat că poate să trăiască și fără mine
așa cum eu în spitalul acesta
mă pierd cât să mă găsesc
să vindec absența
cu un strigăt ce iese din mine
și face ocolul lumii
într-un balon de săpun
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu