Circulă o anume idee – cu iz relativizant – că „matricea stilistică” a unui popor ar determina credinţa acestuia – de aici varietatea credinţelor –, şi în virtutea acestei păreri toate credinţele religioase apar localizate ca manifestări deterministe ale unor anume forme creaturale matriciale, valoarea lor de adevăr nefiind decât locală, funcţie de realizarea acestei conformări cu matricea stilistică, ţinând de relieful unei geostructuri inconştiente.
Dacă ar fi aşa, sfinţii apostoli n-ar fi făcut decât să „agreseze” matricea stilistică a popoarelor pe care le-au încreştinat – o concluzie evident aberantă din punct de vedere creştin. Pentru că nici un fel de „matrice stilistică” a firii create, dacă nu e „virusată” de păcat, nu poate să genereze vreo credinţă aflată în disonanţă cu revelaţia divină, care descoperă taina Sfintei Treimi, cea mai presus de orice arheologie creată, şi a lui Hristos Întrupat, după al Cărui chip a fost creat omul.
Pot exista „specificuri locale” în modul de receptare a Adevărului, însă în manifestarea simfonică a sobornicităţii Trupului lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu, cel – după Scriptură – „jertfit mai înainte de întemeierea lumii”. Pentru că, din perspectivă creştină, în sens ultim, „Adevărul” nu se reduce la un „ce”, sau la o emanaţie fenomenală a abisalităţii creaturale cu reverberaţii spre înalt, ci este Dumnezeu întrupat – în vederea unirii omului cu Dumnezeu Cel necreat.
Fără această mărturisire a lui Dumnezeu întrupat – o spune sfântul Ioan Evanghelistul, dând pe faţă o anume "tentaţie antihristică" – credinţa creştină pierde contactul cu sursa ei dătătoare de viaţă, taina lui Dumnezeu descoperită lumii în Iisus Hristos. Or Întruparea este taina care circumscrie istoria, cuprinzând-o în „braţele” iconomiei divine (Sfântul Maxim Mărturisitorul). De aceea, omul de astăzi are nevoie mai mult decât oricând de regăsirea izvoarelor spirituale în participarea la Taina divină printr-o asumare a vocaţiei maximaliste creştine – cea susţinută de „matricea sa iconică” – Chipul lui Dumnezeu – şi de dorul fiinţial al omului după cele dumnezeieşti.
