lectură

pentru cei trecuți dincolo

istoria e o carte cu nesfârșite pagini 

o răsfoiesc zi de zi

mirându-se în sine de cele întâmplate

și de cele neîntâmplate încă

și când obosesc de citit

visează sfârșitul poveștii 

așa cum noi visăm începutul ei

atrași de zâmbetul lor ce îndulcește

asprimea razelor toamnei 

vino

când apari la capătul lui,

timpul se roagă să sfârșească în mine.

sângele-i stă-n loc de fericire,

clipind ca un apus scăpat din colțul ochiului.

nu mai țin pasul cu lumea –

tot mai mici lucrurile, oamenii

se strâng pe linia subțire a orizontului,

de unde, visătoare, lumina

își clatină capul, plecându-l

la pieptul tău, seara. 

fără să știi

poezia e ca atunci când revii după mulți ani într-un loc

și nu mai știi cine dintre ai tăi e în viață și cine-a murit.

și nici nu contează pentru că-i vezi că-și vorbesc mai departe,

își dau mâna și apar lângă tine –

chiar nu poți ghici, uneori, care e mai aproape.

simți o bătaie ușoară pe umăr, te-ntorci:

nimeni