Mirarea
provoacă dorinţa de a cunoaşte, realizând o deschidere între lumea
lăuntrică şi cea exterioară, între imanent şi transcendent. Când este
poetică, ea reduce, printr-un filtru personal, distanţa dintre fenomene
(lucruri) şi vorbire, recurgând la o atitudine reflexivă şi la o
expresie metaforică. Această formă de confruntare (spirituală) pentru
adevăr o întâlnim în volumul lui Florin Caragiu, Omul cu două inimi
(Editura Vinea, Bucureşti, 2014, prefaţă de Carmen C. Lasswell). Chiar
titlul conţine această dihotomie - o parte biologică şi alta
sufletească, un aici şi un dincolo, liantul lor fiind gândul care
„e-ntr-atât de fragil,/ încât dacă ceea ce duce el/ nu-i o amintire,/
deja/ faţa-şi fereşte” (deasupra norilor de piatră). Dar
această mirare pentru cunoaştere este, în cazul de faţă, una întoarsă
spre sine, menită să releve chipul din adânc. Este o mirare de separaţie
şi de identificare, de epurare.
În
prima parte a cărţii, poetul parcurge chiar treptele rugăciunii:
desprinderea de conjunctural, concentrarea în interior, eliminarea
idolatriei („lucrurile se simplifică/ pentru ca să le scoatem de mână
afară/ în şir indian” - (durată), respiraţia („ne vom întoarce
asupra noastră,/ vom scutura anii de noi - gestul atât de la-ndemână/
unei flori: inspiră suflarea ce ne părăseşte/ şi spaţiul din jurul ei se
întinde/ odată cu lumina ce călătoreşte prin el” - interioare).
Dar
poetul (Florin Caragiu) nu este sfânt, nici măcar monah. El trăieşte
alături de ceilalţi, are nevoie de realitate, îşi duce crucea:
„gândurile sunt/ patul de cuie pe care dormi” (peisaj suspendat), „am nevoie de tine.// am voie/ să rotesc tunelul,/ prind din urmă viaţa” (7d).
Este marcat de o stare refrigerentă: „deschizi larg uşa:/ trandafirii
din umeri poartă gheaţa subţire/ prefăcută în pelerină de apă” (primăvara),
„pieptul tău e gheaţa translucidă sub care stă lipit/ un bănuţ de
argint - viitorul/ desprins de pielea lucioasă a întunericului” (te urmează peste tot).
Alteori, poetul străbate peisaje suprarealiste. Este dominat de o
„teamă nelămurită de ce-i/ infinit de fragil, care-ţi cere să-l aperi” (file de toamnă).
Firavi „localnici ai clipei”, oamenii sunt supuşi unui destin efemer,
dispărând din spectrul vizibil (material). Paradoxal, poetul combină
viziunile crepusculare cu altele matutinale (meridionale), cum ar fi
iubirea cu incertitudinea (un amestec de eros şi tanatos, ca în mitul
lui Orfeu: „nebunia şi sminteala aceasta de-a te întoarce/ pe loc şi-a
căuta cu teamă-napoi, ca şi cum ea/ ar fi răpită departe, când este în
tine”). Imaginea omului este smerită: o pată pe un disc de aur, un fir
de nisip pierdut în iarbă. Iubirea este o flacără care topeşte carnea,
este singurul apărător în faţa judecăţii. Poemele apar ca instantanee
(existenţiale) abstractizate, concentrate, contemplaţii cu replieri
reflexive, interferări între realităţi: „îmbraci ca un copil acest
oraş:/ prin fiecare braţ întins tragi o mânecă/ şi scoţi pe la capăt
degete reci,/ care te ţin atât de uşor/ că nu te poţi desprinde.// ţi se
spune ceva la ureche/ pe treptele sparte ale unei clădiri,/ în care
lucirea unei oglinzi/ a oprit jocul cu pietre - şi te-ai întors/ spre
vrabia intrată pe geam,/ cu sentimentul că tot ceea ce ea/ a văzut nu
ţi-e străin” (corzile chitarei tremură-n urmă). Mai multe poeme sunt ale inocenţei, ale căminului („dormi, mireasă de lemn,/ în şemineul nopţilor albe” - crivăţ),
ale unui animism generalizat („sângele meu s-a ridicat din pământ/ ca
un perete cu ochi mulţi/ ce se adâncesc înăuntru/ când îi răzuie o lamă
de întuneric” - poem), ale unei paternităţi proniatoare („sunt
omul-cu-două-inimi:/ una se bucură/ ca un copil ce se odihneşte/ după o
joacă ameţitoare/ de-a moartea şi viaţa,// cealaltă/ mă ţine în braţe” -
povestea), ale învierii („zece lumânări stau la piept,/ suflă în ele noaptea şi cât de mult se-aprind/ cu bucuria celui de-aproape” (floarea paştelui).
În poemul alegoric memoria
(cel mai frumos), transpare ideea teologică (dragă poetului) a
iconicităţii: după o ascensiune montană, căţărătorii sunt solicitaţi de
vulturi să se întoarcă pentru a salva „copilul din poiana cu maci”,
aflat în primejdie; ei se aruncă în abis, iar „din jos de hău cu o
mişcare legănată/ o icoană se mărea şi se curba -/ mişcarea ei legănată a
trecut în noi”. Dumnezeu este reprezentat ca armonie şi iubire a
întregii creaţii. Poezia este, şi ea, dăruire. Secretul revelaţiei:
„Când suferi până la capăt dai de ceva”.
Poezia
lui Florin Caragiu, uşor ermetizată, uneori lăsată să planeze în
abisalitate, se păstrează într-un canon mistic, al rugăciunii şi al
iubirii ontologice, urmărind cu o mirare discretă toate gesturile tandre
ale Creatorului, percepând lumea de aici, cordial, cu blândeţe (cu
toate stările ei: credinţa, moartea, iubirea, existenţa), ca pe o primă
treaptă către Împărăţie.
Paul Aretzu
(text apărut în Lumina literară și artistică, 17 septembrie 2017, rubrica: Cărțile pe masă)
