Chiar dacă, privind la nevoințele spre desăvârșire ale Sfinților Părinți, ni se par a fi uneori peste fire, inaccesibile nouă, celor de astăzi, nu e mai puțin importantă și vitală pentru noi înțelegerea experienței și ascezei lor pentru a o aplica noi înșine cu folos în doze mici.
Asceza înseamnă, în
fond, înfrânare. În primă instanță, înfrânare de la pornirile pătimașe. Și, ca
să nu lăsăm în locul lor un gol, pe care acestea tind să-l reumple, înlocuirea
lor cu virtuțile, ce sunt tot atâtea tinderi spre sfințenie și desăvârșire.
Un al doilea sens al
înfrânării este înfrânarea minții de la împrăștiere, risipire și așezarea ei
sub ascultarea conștiinței. Prin adunarea minții în participarea la Sfintele Taine,
rugăciune personală, cultivarea virtuților și faptele dragostei, omul
dobândește acea simțire înțelegătoare, pătrunsă de har, ce face posibilă nu
numai o alegere responsabilă între binele și răul evidente, ci și între bine și
(părutul) bine. Este esențială căpătarea acestui discernământ duhovnicesc, dată
fiind paleta uriașă de oferte cu aparență bună din ziua de astăzi.
De aceea, aplicarea, adaptată
la măsura noastră și în forme accesibile, a ascezei/nevoinței Sfinților este o
nevoie vitală a lumii de astăzi, pentru deșteptarea unui simț duhovnicesc de
orientare și o punere a minții sub ascultarea conștiinței, tocmai spre a o feri
de slăbănogirea ei prin patimi.
Florin Caragiu
