nimic nu se compară cu libertatea sufletului, a cărei imagine palidă este saltul.
când realitatea-i
apariție, vedem din toate colțurile deodată
centrul în care
întinderile nu mai sunt împărțite de granițe,
ci developează prezența în
care scapără o lumină.
dacă pierdem toate, rămâne
ceea ce ne face vii.
suntem ai tuturor, disponibili pentru a dărui ce avem mai de preț,
comoara ascunsă în noi de
la facerea lumii:
chipul în care iubim și suferim
– îl purtăm și ne poartă.
sclipirea-ngropată sub
orizont schimbă cerul palid al iernii.
frigul rămâne în piele, clopotul bate, pe limbă ni se topește un
nume.
ne regăsim liber în voi, cei
ce auziți aceste cuvinte
și nu
știți de unde vin, unde se duc.
în zadar încercăm să demonstrăm că va mai fi și
clipa următoare.
facem un pas înainte, într-un gest reflex, și
pământul ne ține.
ciorile ne cheamă să vedem
frumusețea ascunsă în iarna asta caldă.
cine intră pe ușă?
feriga cu antenă, un vas de teracotă și curentul plăcut ce ne
trage,
de când Cineva a lăsat
fereastra cerului deschisă.
moartea-i așa cum este: o înfrigurată ieșire
dintr-o odaie cu lucruri nefinisate,
ca niște poeme mâzgălite pe pereții la roșu,
inima spune: rece, cald, lăsându-ne să ghicim
încotro-i fericirea.
Florin Caragiu
