Daniel Turcea

În volumul “Epifania” (ed. Doxologia, Iași, 2011), pe lângă suflul mistic creștin ce încheagă textele lui Daniel Turcea putem decela amprenta unică a harului său artistic. Prin deschizătura versului accedem astfel la “peisaje fantastice bătute-n cuie la ferestre”, la un spațiu în care “tot ce visăm, tot ce există, / sălășluiește în atomi suprafluizi, / în pași de flacără, peste ape” și “nu este nici un întuneric, nici un zid / care să ne acopere”. Și “chiar dacă / sângele tânăr strigă / sau moartea privește de aproape”, “iar noi nu știm, noi ne amintim / de zilele noastre ca sticla pisată”, “atomii ca-n galaxii se rotesc / iar pielea e un cer îngenuncheat”. Așa te acoperi “cu lumea, cum acoperi cu o piele subțire / sângele / sau păcatul cu o rugăciune / sau cum apa o acoperi cu o punte”. Surprinzi “deodată, timpul, / ca o zăpadă viscolită-n flăcări / sau ca o năruire de lumini”. Și când “trupul aduce cu sine trupul / de fier și fum / ca pe o umbră”, privind în jur cum “frica / își țese ridurile”, îți spui: “nimic să nu se mai știe, să fie ceață / - încă un neam de oameni și se va uita, iarba e mai tenace ca sârma ghimpată - // până când cei biciuiți încep să se îngrașe, / să caute prietenia călăilor, / să spună când îi întreabă: / “N-a fost decât o neînțelegere””. Sunt câteva mostre de măiestrie ale unui autor la care arta însăși intră într-o stare de micșorare de sine, în favoarea exprimării directe a sentimentului religios. 

Florin Caragiu