Frumusețea
începutului cel bun
–
cuvânt înainte –
Cum să pun
început bun și să devin astfel prieten cu mine, cu Creația, cu Hristos? Aceasta
este tema principală în jurul căreia orbitează paginile ce urmează care sunt
scrise cu inima, cu lacrimi – parcă – uneori și cu un zâmbet, de Florin
Caragiu.
Numai Domnul
știe durerea, sfâșierea lăuntrică, zbaterile, neliniștile, fricile, iluziile,
într-un cuvânt încercările la care este supus scriitorul creștin! Nu trebuie
neapărat să fii creștin pentru a avea parte de toate acestea, este adevărat,
dar puterea la care sunt ridicate în cazul unui scriitor creștin autentic poate
fi, adesea, exponențială. Iar Florin Caragiu știe foarte bine aceasta, în
opinia subsemnatului, întâi de toate fiindcă este cu adevărat un intelectual
îmbisericit, apoi fiindcă este matematician și, totodată, teolog, ba și poet
recunoscut! Meditațiile la care ne invită provin însă din alt
orizont, care nu se dezice nicidecum de cele sus-arătate, ci le împlinește:
orizontul căutării isihiei...
Să ne mai amintim că Florin Caragiu este un vrednic ucenic al Părintelui
Ghelasie Gheorghe (1944-2003), isihastul, și cel care editează opera monahului
de la Mănăstirea Frăsinei. Abia acum avem o minimală imagine a autorului
acestui volum intitulat „Frumusețea lucrurilor ultime”, căci centrul de
greutate nevăzut al cărții este neîndoielnic căutarea mistică de sorginte
isihastă.
Desigur că mai există autori laici români care, după anul de grație 1989,
au scris câte ceva pe acestă temă, unii chiar înainte – dacă ar fi să
cutreierăm cu gândul către câțiva dintre membrii emblematici ai Rugului Aprins.
Este adevărat, scriitorul este acel om care știe să transmită cu har
sentimentele, gândurile, visele, meditațiile etc. indiferent de pregătirea sa
universitară. Cu toate acestea, Florin Caragiu este un scriitor ales, un
scriitor născut, nu făcut, și trezvia cu care, descopăr acum, se
apleacă asupra unor experiențe personale îl apropie de observațiile care,
într-un limbaj doct, ar putea fi atribuite antropologiei creștine. De aceea,
volumul de față l-am putea asemăna mărturiilor scrise, de pildă, de profesorul
Alexandru Mironescu ori celor ale Părintelui Daniil Sandu Tudor însuși
(parțial, nepublicate încă) – doi dintre întemeietorii Rugului Aprins.
Nu mică a fost șansa lui Florin Caragiu de a fi ucenicul Părintelui
Ghelasie Gheorghe, ale cărui scrieri abia astăzi sunt descoperite în întreaga
lor amplitudine, grație eforturilor constante făcute de autorul cărții
acesteia. Și ce șansă pentru duhovnicul isihast de a avea acum una dintre cele
mai profesioniste ediții de autor creștin contemporan – dintre cele ce se
regăsesc astăzi în bibliotecile Bisericii Ortodoxe Române! Fiindcă există încă
alți câțiva duhovnici și/sau teologi români, bine-cunoscuți, ale căror scrieri
nu au parte de acribia, inteligența și de frumusețea edițiilor îngrijite de
Florin Caragiu. Este și acesta un bun început...
Să fie influențat scrisul ucenicului de cel al duhovnicului, te întrebi, pe
bună dreptate? Cele două genuri de scriere sunt clar diferite, chiar dacă
legate de nevăzute constante universale
creștine, ori, mai exact, de Apele de Sus. Scriitorul creștin Florin Caragiu nu
se dezice de generația sa, de întrebările pe care aceste vremi ni le adresează
tuturora, iar stilul său literar este indubitabil altul. Scriitura Părintelui
Ghelasie Gheorghe pare multora de-a dreptul ermetică, pe alocuri, precum sunt
acele probleme în care matematicianul, pentru a le rezolva, recurge la metoda
„reducerii la absurd” – o posibilă epură mundană a căii apofatice? –, pe când
Florin Caragiu este realmente fluent în paginile sale, căci este lămuritor și
elegant precum demonstrația unei complicate probleme de geometrie euclidiană în
cazul căreia nu trebuie decât să fii atent la logica ansamblului izvorâtă din
desenul asupra căruia ești obligat să meditezi, adică să nu te rătăcești în
capcana detaliilor. Desen pe care, înainte de orice, trebuie să-l faci corect,
așadar să pui început bun...
În ce măsură stilistica textului lui Florin Caragiu este cea a unui
matematician cu cunoștințe de teologie ori cea a unui teolog cu deprinderi și
gândire de matematician rămâne să cântărească cititorul. Fără a uita, desigur,
de numitorul comun și de simfonia aduse prin infuziile de poezie. Și nici de isihia
nu se cuvine a uita în această șaradă...
Desenul, „algoritmul” aducerii minții în inimă la care re-curge isihastul este
bine cunoscut și reiterat de la Sfinții Părinți încoace. Problema esențială
este prepararea continuă – atitudinea cu care te rogi până la a deveni una cu
Calea. Vorbim desigur de Calea Împărătească, cea a împrietenirii cu propria ta
persoană, chiar dacă ești chemat la maximă smerenie după modelul kenozei
lui Iisus, a împrietenirii cu lumea prin renunțarea la cele lumești, a
împrietenirii cu Hristos – Cel care, la limita luminoasă, te va și locui. Căci „nu eu sunt cel
ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine”, mărturisește Sf.
Apostol Pavel (Galateni 2, 20) – iată una din frumusețile ultime, un orizont
spre care merită să privim stăruitor cu toții, după puterea de angajare
duhovnicească a fiecăruia...
Chiar dacă nu o spune deschis, despre această etapă, preparatio, este vorba în
bună măsură în rândurile ce urmează, căci și aceasta (mai) înseamnă începutul
cel bun. După cum subliniază autorul: „Cheia de acces spre revelarea tainei nu este
generalizarea, abstracțiunea, ci gestul concret de deschidere, întâmpinare și
dăruire de sine. Să pui început bun. Paradoxal, început bun nu poți pune decât
dacă începi... cu sfârșitul! Abia atunci când întrevezi harul, deplinătatea
participativă, te poți orienta în labirintul frânturilor, al vederii prin
ghicitură.”
Apoi, una din cheile textului de față
este perspectiva
iconică, temă predilectă a autorului nostru, preluată de la înaintașii
isihaști, chiar dacă rareori definită explicit, de unde și subiectul tezei de
licență în teologie susținut de Florin Caragiu la Universitatea București:
„Antropologia iconică în opera părintelui Dumitru Stăniloae” (ed. Sophia,
2008).
Cititorul va mai descoperi în cartea de
față nu numai mărturii, ci și meditații din specia filosofiei creștine, care
sunt în același timp admirabile pagini catehetice. Exprimările sunt curat
ortodoxe, precum aceasta, în care ne reamintim de prietenie, care, invariabil,
se bazează pe dragoste: „Cea mai bună modalitate de a practica înfrânarea este
s-o faci de dragul cuiva. Să practici asceza nu ca pe o negare, ci ca pe o afirmare
a legăturii dragostei, să practici nevoința ta de dragul lui Dumnezeu. Relația
cu părintele duhovnicesc ne învață la rându-i acest lucru fundamental în asceza
și mistica creștină. Fără a avea ca mobil dragostea însăși, acțiunile noastre
se supun unei amortizări progresive, entropiei căderii și în ultimă instanță
aneantizării.”
Uneori poetul își reintră în drepturi
cu toată forța – de unde și mirabile lecturi complementare pe care ni le face
cadou, privitoare la marile teme ale culturii universale, precum cea legată de
Don Quijote: „Lupta lui Don Quijote cu
morile de vânt este un spectacol atât de simpatic și revigorant tocmai pentru
că ascunde un tâlc adânc, care constă în liniștirea moriștii minții, motorul
conflictului finalităților, al raportărilor antagoniste ale sinelui față de
alteritate. Moara este aici simbolul acelui mecanism al gândirii dualiste ce
întoarce fiecare lucru în contrarul lui, măcinând acumulările semnificative,
sub apăsarea strivitoare a deșertăciunii. Nebunia lui don Quijote ia în răspăr
lupta absurdă a sinelui cu alteritatea, moara luptei pentru dominație și
supraviețuire”. Ce mult ar avea de câștigat un psiholog ori un medic psihiatru
din aceste considerații! Și nu este singura, vom descoperi mai departe altele
asemenea, referitoare la depresie, de pildă, ori la varii forme de derivă pe
care antropologia creștină le știe bine încă de la Sfinții Părinți, dar abia
(post)modernitatea le abordează și prin prismă academică.
Pe de altă
parte, ce șansă uriașă, neașteptată – aceea de a relua lectura capodoperelor
lumii având la-ndemână instrumentarul hermeneutic isihast!
Periodic,
Florin Caragiu ne solicită luarea-aminte asupra finalității oricărui parcurs
mistic: „Un dar al
clipelor de singurătate este posibilitatea liniștirii reactivității mentale și
cea a actualizării unei vederi mai cuprinzătoare, care să îmbrățișeze pe
Dumnezeu și toate făpturile deopotrivă”, autorul însuși dovedindu-se astfel un
bun prieten al cititorului capabil să-l însoțească pe Cale.
Sunt doar câteva argumente pentru care
volumul de față ne poate fi un prețios prieten și un dar, bun-însoțitor
al prieteniilor dinlăuntrul Creației – balize și frumuseți aflate pe calea
celui care se-nchipuie singur către Singurul...
Marius Vasileanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu