Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae
Editura Sophia, 2008, Bucureşti. Prefaţă de Conf. dr. Adrian Lemeni.
A se vedea şi Florin Caragiu and Mihai Caragiu: "Elements of Iconic Anthropology at Fr. Ghelasie Gheorghe and Fr. Dumitru Stăniloae".
joi, 26 august 2010
sâmbătă, 21 august 2010
duminică, 1 august 2010
Matrice iconică şi matrice stilistică
Circulă o anume idee – cu iz relativizant – că „matricea stilistică” a unui popor ar determina credinţa acestuia – de aici varietatea credinţelor –, şi în virtutea acestei păreri toate credinţele religioase apar localizate ca manifestări deterministe ale unor anume forme creaturale matriciale, valoarea lor de adevăr nefiind decât locală, funcţie de realizarea acestei conformări cu matricea stilistică, ţinând de relieful unei geostructuri inconştiente. Dacă ar fi aşa, sfinţii apostoli n-ar fi făcut decât să „agreseze” matricea stilistică a popoarelor pe care le-au încreştinat – o concluzie evident aberantă din punct de vedere creştin. Pentru că nici un fel de „matrice stilistică” a firii create, dacă nu e „virusată” de păcat, nu poate să genereze vreo credinţă aflată în disonanţă cu revelaţia divină, care descoperă taina Sfintei Treimi, cea mai presus de orice arheologie creată, şi a lui Hristos Întrupat, după al Cărui chip a fost creat omul.
Pot exista „specificuri locale” în modul de receptare a Adevărului, însă în manifestarea simfonică a sobornicităţii Trupului lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu, cel – după Scriptură – „jertfit mai înainte de întemeierea lumii”. Pentru că, din perspectivă creştină, în sens ultim, „Adevărul” nu se reduce la un „ce”, sau la o emanaţie fenomenală a abisalităţii creaturale cu reverberaţii spre înalt, ci este Dumnezeu întrupat – în vederea unirii omului cu Dumnezeu Cel necreat.
Fără această mărturisire a lui Dumnezeu întrupat – o spune sfântul Ioan Evanghelistul, dând pe faţă o anume "tentaţie antihristică" – credinţa creştină pierde contactul cu sursa ei dătătoare de viaţă, taina lui Dumnezeu descoperită lumii în Iisus Hristos. Or Întruparea este taina care circumscrie istoria, cuprinzând-o în „braţele” iconomiei divine (Sfântul Maxim Mărturisitorul). De aceea, omul de astăzi are nevoie mai mult decât oricând de regăsirea izvoarelor spirituale în participarea la Taina divină printr-o asumare a vocaţiei maximaliste creştine – cea susţinută de „matricea sa iconică” – Chipul lui Dumnezeu – şi de dorul fiinţial al omului după cele dumnezeieşti.
sâmbătă, 31 iulie 2010
vineri, 30 iulie 2010
Din scrisorile lui W. A. Mozart, despre mutarea la cele veşnice
„Aveţi grijă de sănătatea voastră cu încredere în Dumnezeu – acolo veţi găsi consolarea! Scumpa mea mamă este în mâinile celui Atotputernic. De va vrea să ne-o mai dăruiască, aşa cum doresc, Îi vom mulţumi pentru această favoare. Dacă va voi s-o ia la el, nu vor servi la nimic frica, grija şi îndoiala noastră. Să ne încredinţăm voinţei Lui divine, cu întreaga convingere că ceea ce va face El nu este fără rost şi va fi spre folosul nostru” (pasaj dintr-o scrisoare către tatăl său, Leopold Mozart, Paris, 3 iulie 1778, în: Mozart. Scrisori, Humanitas, colecţia Contrapunct, 2007, p. 65-66).„Preabunul meu prieten, scumpul meu prieten, jeleşte cu mine. Iată cea mai tristă zi din viaţa mea. Îţi scriu rândurile acestea la orele două noaptea şi trebuie să-ţi spun: mama mea, iubita mea mamă nu mai este. Dumnezeu a chemat-o la El. De aceea m-am lăsat în voia Lui. El mi-a dat-o, tot El putea să mi-o ia. Închipuieşte-ţi spaimele, emoţiile şi grijile prin care am trecut în aceste 14 zile. Ea a murit fără să-şi dea seama – s-a stins ca o lumânare. Cu trei zile înainte – ce fericire – s-a spovedit, a fost împărtăşită şi a primit sfântul mir. (…) Printr-o deosebită milă a Domnului, am suportat totul cu tărie şi cu răbdare. Când starea mamei a devenit deosebit de gravă, nu i-am cerut lui Dumnezeu decât două lucruri: ca ultimele momente ale mamei să fie fericite şi pentru mine putere şi curaj. Iar Preabunul Dumnezeu m-a ascultat şi mi-a acordat ce Îi cerusem” (pasaj dintr-o scrisoare către abatele Bullinger la Salzburg, Paris, 3 Iulie 1778, în: Mozart. Scrisori, Humanitas, colecţia Contrapunct, 2007, pp. 66-67).
„Sper că vei fi pregătit să primeşti cu curaj una din cele mai triste şi dureroase ştiri. În aceeaşi dată de 3, la orele 10 şi 21 minute seara mama mea a adormit fericită întru Domnul. Când ţi-am scris, ea se şi bucura de fericirile cereşti. (…) Acum că v-aţi pregătit amândoi să aflaţi cea mai rea dintre veşti, şi că după ce vă veţi lăsa pradă celei mai mari şi fireşti dureri şi după ce veţi plânge vă veţi încredinţa în cele din urmă voinţei Domnului, şi veţi adora nepătrunsa, nemărginita şi preaînţeleapta Sa Providenţă. (…) Plângi, plângi cât e cu putinţă, dar după aceea să ne mângâiem cu gândul că Dumnezeu Cel Atotputernic a voit aşa. Şi ce am putea face noi împotriva Lui? Mai bine să ne rugăm şi să-I mulţumim că totul s-a petrecut atât de bine, pentru că mama a murit foarte fericită! În acele împrejurări triste, mi-am căutat consolarea în trei lucruri: în încredinţarea mea totală în voinţa lui Dumnezeu; apoi în faţa morţii mamei, atât de uşoară şi de frumoasă, căci mi-am dat seama cum într-o clipă mama devenise foarte fericită, mi-am dat seama cu cât este mai fericită decât noi, şi mi-am dorit în acea clipă s-o însoţesc în călătorie. Din această dorinţă şi din această râvnă s-a născut a treia consolare a mea, anume că ea nu este plecată pentru veşnicie dintre noi. O vom revedea şi vom fi din nou împreună, mai mulţumiţi şi mai fericiţi decât pe această lume. Numai timpul nu ne este cunoscut, dar de asta nu îmi este teamă. Când Dumnezeu va voi, o voi voi şi eu. Acum s-a împlinit preasfânta Sa voinţă. Să închinăm un cucernic Tatăl Nostru pentru sufletul ei. (…) Aş fi foarte mulţumit şi m-ar susţine moral dacă aş putea auzi că scumpul meu tată şi scumpa mea soră s-au conformat voinţei lui Dumnezeu cu resemnare şi hotărâre. Aş fi fericit să aflu că se încredinţează Lui din toată inima, cu convingerea fermă că El porunceşte totul pentru binele nostru” (pasaj dintr-o scrisoare către tatăl său, Leopold Mozart, Paris, 9 iulie, 1778, în: Mozart. Scrisori, Humanitas, colecţia Contrapunct, 2007, pp. 67-69).
„Deoarece însă la drept vorbind moartea (trecerea spre lumea de dincolo, după altă traducere, n.n.) este adevăratul scop final al vieţii noastre, eu de câţiva ani m-am împăcat cu acest sincer şi foarte bun prieten al oamenilor, încât chipul lui nu mai are nimic înspăimântător pentru mine. Din contră, îmi aduce consolare şi linişte. Şi îi mulţumesc Dumnezeului meu că mi-a acordat prilejul (dumneata mă înţelegi) să-i fac cunoştinţă în calitatea sa de cheie a adevăratei noastre fericiri. Nu mă culc niciodată în patul meu fără a cugeta că poate (oricât de tânăr sunt) poate nu voi mai fi a doua zi. Cu toate acestea, nici un om dintre cei ce mă cunosc nu va putea spune că aş fi posac sau trist. Şi pentru această fericire Îi mulţumesc zilnic Creatorului meu şi o doresc din suflet fiecărui semen al meu” (pasaj dintr-o scrisoare către tatăl său, Viena, 4 aprilie 1787, în: Mozart. Scrisori, Humanitas, colecţia Contrapunct, 2007, pp. 223-224).
luni, 26 iulie 2010
marți, 20 iulie 2010
Arhim. Teofil Bădoiu s-a mutat la Domnul! Veşnică fie pomenirea sa!
În seara zilei de sâmbătă 17 Iulie s-a mutat la Domnul un mare duhovnic român, stareţul mânăstirii Slănic-Argeş, Arhim. Teofil Bădoiu. Dumnezeu să-l numere cu sfinţii Săi! Veşnica sa pomenire!
Cuvânt pentru suflet: Partea I-a, Partea a II-a, Partea a III-a, Partea a IV-a.
vineri, 16 iulie 2010
Despre tentaţia suicidului şi remedii duhovniceşti
Dandra Podina/www.fotopoetica.ro
În termeni psihiatrici se arată că impulsul suicidar e o formă de raptus (lat. raptus, răpire), o manifestare paroxistică având debut exploziv. Este vorba de necesitatea imperioasă a descărcării unei stări afective intense, cu consecinţe deosebit de grave. Caracterul impulsiv al gestului face parte din descrierea unui fenomen morbid, în esenţă iraţional, astfel încât, nu de puţine ori, manifestă o amnezie lacunară a actelor autoagresive, atunci când înfăptuitorul lor revine la o stare de cvasinormalitate.
Ştim că în viziunea creştină sinuciderea este considerată un păcat de moarte, prin lepădarea de supremul dar făcut de Dumnezeu: viaţa. Aplicând discernământul lor duhovnicesc la fenomenologia manifestărilor psihice atipice, Sfinţii Părinţi au deosebit actele omului, în aparenţă asemănătoare, după substratul lor adânc. În general, ei consideră că există un determinism spiritual cel puţin la fel de demn de luat în seamă, în evoluţia vieţii individului uman, ca şi determinismul organic, şi astfel, suntem chemaţi să cugetăm la faptul că o boală psihică are cauze ce nu pot fi considerate şi soluţionate prin mijloace strict fizice.
Ca fapt, ştim că dorinţa şi căutarea morţii sunt constante în depresia majoră, în acea stare interioară fără orizont prin prisma căreia chiar realitatea din afară s-a de-realizat şi s-a "şters". În consecinţă, avem cazul când autodistrugerea prin orice mijloace apare, pentru acest bolnav depresiv, dincolo de absurdul căii pe care el şi-a ales-o, singura posibilitate rapidă de evadare dintr-un spaţiu concentraţionar. Impulsivitatea sau rapiditatea acţiunii e menită să mascheze iraţionalitatea şi grozăvia acestui act, pe care o minte integră nu îl poate "penetra", nu îl poate "înţelege" cu "desfăşurătorul" intuiţiei empatice.
Creştinii îşi pun credinţa în Dumnezeu, Fiinţa care pătrunde inima şi rărunchii omului, acolo unde motivaţiile de profunzime, cel mai adesea, rămân ferecate în carapacea incomunicabilă a unui destin. Dumnezeu este, astfel, singura Fiinţă care judecă lucrurile "dinlăuntru", de aceea se spune că necunoscute sunt căile Judecăţii Lui.
Ca păcat de moarte, suicidul este considerat astfel în perspectiva unui destin care a putut alege binele, dar nu a făcut-o. Refuzul omului de a se pregăti spiritual în viaţă, de a deveni astfel responsabil pentru sine însuşi şi capabil de a alege adevărata libertate, reprezintă o eroare gravă şi tragică. Ştim însă că există şi propovăduitori în mod făţiş ai sinuciderii, de tipul sataniştilor, care, fără să conştientizeze ce fac, dezvăluie substratul cel mai adânc al acestui act contrar vieţii şi, în esenţă, lui Dumnezeu: ispita satanică. Pe lângă aceasta, ruperea cu totul nenaturală, printr-un act de agresiune, a legăturii profunde dintre corp şi suflet atentează la însăşi condiţia euharistică implicată în această legătură.
Cineva poate fi de acord cu cele spuse mai sus, dar practic se întâmplă ca în momentul ispitei să sufere o stare de "părăsire", în care toate adevărurile teoretice sunt eclipsate. Ce anume ne poate ajuta atunci să înfruntăm un asemenea gând, precum al sinuciderii? Aici are un mare rol exerciţiul ascetic, deprinderea practică a nevoinţei creştine cu reflexele ei câştigate în timp, şi totodată încredinţarea de sine în voia lui Dumnezeu. Astfel, la vreme de încercare vom putea răbda martiriul pătimirilor şi vom putea priveghea în Vinerea Mare a vieţii.
Florin Caragiu
(text publicat în cotidianul "Lumina", Vineri, 16 Iulie 2010)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
