"Sinucigaşul" de Nikolai Erdman, în premieră la TNB

Am urmărit aseară cu interes deosebit premiera piesei de teatru „Sinucigaşul”, de Nikolai Erdman, pusă în scenă de regizorul Felix Alexa, având o distribuţie selectă: Dan Puric în rolul principal, Ileana Olteanu, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Marius Bodochi ş.a.

De la început, trebuie să spunem că piesa de teatru a apărut în anii terorii staliniste, în care mai mulţi oameni de cultură şi-au pus capăt zilelor, suicidul fiind foarte dezbătut în spaţiul sovietic în contextul „noii politici economice”. Cu toate că a fost socotită cea mai bună piesă de teatru din spaţiul sovietic de către nume precum Gorki, Stanislavski şi Nadeja Mandelştam, piesa a fost interzisă de organele de stat, iar autorul ei redus la tăcere şi exilat.

În fapt, remarcă Jean-Phillipe Jaccard, ceea ce a trezit în primul rând suspiciunea cenzurii este faptul că „personajele sunt vii. Şi cine spune viu, spune: divers. Gândirea totalitară nu admite această trăsătură artistică: pentru acest tip de gândire nu există decât eroul pozitiv sau duşmanul”.

Să derulăm firul acestui scenariu tragi-comic. Semion Podsekalnikov a rămas şomer. Trăieşte împreună cu soţia şi soacra sa într-o sărăcie cruntă. Se simte vinovat şi percepe chiar în grija celorlalţi, în faptul că i se dă mai mult de mâncare, starea sa de neputinţă şi disperare. După o criză nervoasă, când dispare din cameră şi nu e de găsit nicăieri (de fapt se afla la bucătărie), ceilalţi îl imploră să nu se sinucidă. Vecinul său, Aristarh Petrovici, încearcă să-l convingă că „viaţa e minunată” pentru că trăim „în secolul electricităţii”, dar ideea e pentru el una fără viaţă, de vreme ce li se taie curentul, şi nu poate schimba în bine viaţa sa: „Am citit şi au asta. În Pravda. Dar credeam c-or să dea o dezminţire”. Chiar dacă nu avusese în cap ideea sinuciderii, acum cochetează cu ea, după cum va spune mai târziu: „ca să-mi îndulcesc puţin viaţa”.

Cum în momentul de criză soţia a chemat pe un vecin în ajutor să-l împiedice pe Podsekalnikov să-şi facă felul, intenţia lui devine de notorietate, vestea despre dorinţa lui de a se sinucide se răspândeşte.

Ideea lui de a-şi reface viaţa învăţând să cânte la tubă e zădărnicită de faptul că, după ce reuşeşte după încercări „eroice” să sufle în instrumentul împrumutat ca prin minune încât să producă sunete, în manualul din care spera să deprindă arta citeşte că pentru a învăţa gama trebuie să aibă şi un pian... lanţul necesităţilor îi spulberă visul, devenit brusc inaccesibil, îl condamnă acum definitiv la deznădejde şi Podsekalnikov revine la gândul sinuciderii.

Dacă la început el a scris un mic bileţel de despărţire în care spunea că „pentru moartea mea nimeni nu e vinovat”, o dată cu răspândirea veştii despre iminenta sa sinucidere destinul lui Semion se schimbă.

Oameni din fruntea mai multor categorii sociale îl caută pentru a profita ideologic de moartea sa. Ei încearcă să-l convingă ca în bileţelul de despărţire să susţină revendicările şi ideile lor, şi aşa, cu toate că Semion trăise o viaţă lipsită de împliniri, la periferia societăţii, să devină prin moartea sa un simbol, un idol, un martir pentru cauza respectivei categorii sociale, care să le însufleţească aspiraţiile şi lupta, prin imaginea ce urma să fie construită pe soclul morţii sale.

Cercul se strânge în jurul lui Semion, oportuniştii chiar plătesc pentru a avea parte de un câştig de imagine din sinuciderea lui. Însă Podsekalnikov, furat la început de reveria unui sens al morţii lui care să-l scoată din eşecul şi marginalizarea existenţială, de libertatea de a sfida sistemul dată de hotărârea de a se omorî (să nu uităm că ne aflăm în contextul sistemului totalitar comunist, în care, se spune în piesă, privirea marxistă avea să transforme imaginea suscitată de eros într-o „porcărie de nu se poate spune”, şi în cele din urmă aveau să nu mai fie femei, oameni, etc., ci numai mase), devine încet-încet conştient de valoarea în sine a vieţii, dincolo de orice accidente.

El reflectează asupra intervalului măsurat în centimetri între trăgaci şi gură sau inimă, în fapt între acele „tic” şi „tac”, sau „pic” şi „poc”, unde primele înseamnă „totul” şi ultimele „nimic”. În gândurile sale naive, oscilează între speranţa că se va bucura şi va dansa înaintea lui Dumnezeu în cer, pentru că „a suferit” aici, pe pământ, şi incertitudinea vieţii după moarte.

În cele din urmă, la ora fixată, împins de ceilalţi să se îmbete pentru a trece mai uşor pragul, în loc să se sinucidă Semion cade lat. Toţi cred că a făcut-o, mitul său începe să fie construit şi diseminat, pregătirile de înmormântare cu fast şi cu discursuri exaltate se derulează în faţa lui. Disperarea lui e cu atât mai mare cu cât îşi dă seama că aceste cheltuieli exorbitante vor fi suportate numai în eventualitatea morţii lui. Însă dragostea de viaţă învinge, el îşi contemplă propriul trup, dându-şi seama că-l „iubeşte”, şi până la urmă sfidează cinismul celor ce vor să profite de pe urma morţii lui, călcând în picioare persoana în favoarea unei idei. El le pune în faţă drama celor marginalizaţi, în numele cărora vorbesc alţii, care ignoră suferinţa lor, precum şi dreptul lor la viaţă şi cuvânt: „Vă implor, daţi-ne voie să spunem cât de greu o ducem. Măcar aşa, în şoaptă: «Ce greu o ducem». Tovarăşi, vă rog în numele a milioane de oameni: daţi-ne dreptul la şoaptă. Ne vom trăi întreaga viaţă în şoaptă”.

„Ce înseamnă situaţia internaţională faţă de situaţia unui singur om?”, este revelaţia lui Podsekalnikov. „Vreau să mănânc, tovarăşi. Dar încă şi mai mult decât să mănânc, vreau să trăiesc”. „Sinucigaşul ridică însăşi problema vieţii” (Beatrice Picon-Vallin). El vrea să trăiască viaţa ca dat unic ce înseamnă „totul”, un viu axiomatic sustras deconstrucţiei gândirii, şi pare a consona acum cu mesajul copilului surdo-mut, care atunci când îl întreba despre sinucidere şi sensul vieţii, i-a îndepărtat tăcut mâna cu pistolul şi l-a mângâiat pe cap, cu un gest mişcat de sensibilitatea ce reacţionează în favoarea vieţii din pură prezenţă, empatie şi iubire....

Jocul de-a sinuciderea se sfârşeşte aici, nu fără o notă finală tragică. Tocmai pe când îi întreba pe cei ce-şi vedeau năruite planurile şi erau oripilaţi de dorinţa sa de viaţă ce vină are el, Podsekalnikov, că vrea să trăiască, că nu a făcut rău la nimeni, nici măcar unei gâze, şi le cerea să spună dacă a murit vreun singur om din cauza lui, intră pe scenă cineva care anunţă sinuciderea unui personaj important. Acela, îndrăgostit de imaginea mitizată a lui Poţekalnikov, se sinucide lăsând în urmă un bileţel pe care scria că „Semion a avut mare dreptate, viaţa nu are sens”.

Ricoşeul tragic din final în contrapunct cu desele momente de tragi-comic lasă dâra unei drame a responsabilităţii, pentru că viaţa e în mod esenţial inter-subiectivitate, şi tot ceea ce facem, fie şi ca pe un joc consolator, se poate reflecta deviant în alte conştiinţe. Între „viaţa e minunată” şi „viaţa n-are sens” se află un destin, remarcă Felix Alexa. Până la urmă, acest destin interesează mai presus de toate, pentru că sensul unei idei şi puterea cuvântului unui om se nasc întotdeauna din viaţa persoanei ca dat şi dar pre-conceptual, şi nu invers.

„Sinucigaşul” de Nikolai Erdman, el însuşi redus la tăcere de sistemul comunist, „este o piesă despre motivele pentru care alegem să rămânem în viaţă, atunci când totul ne împinge spre sinucidere” (Nadejda Mandelştam).



(În fotografie: Nikolai Erdman în 1920.
Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Erdman.jpg)

Fotografii cu Părintele Ghelasie Gheorghe de la Sfânta Mânăstire Frăsinei (1944-2003) (I)

erata

Din respect faţă de cititorii noştri, precizăm s-au strecurat următoarele erori de redactare în textul „Despre energii în termeni de creat şi necreat”, alcătuit împreună cu Pr. Răzvan Ionescu (în volumul "Repere patristice în Dialogul dintre Teologie şi Ştiinţă").


Corecturi necesare:

p. 298, par. 1, rd. 11, „antagonism implicit între virtual şi actual” în loc de „antagonsim implicit între vital şi actual”
p. 302, par. 3, rd. 15, „microfizicul există întru actualizare” în loc de „macrofizicul există întru actualizare”
p. 310, par. 4, rd. 1, „sunt acceptabile” în loc de „sunt admirabile”
p. 313, par. 3, rd. 4, „apriorismul schemelor de conexiune” în loc de „apriorismul schemelor de conexiune şi”
p. 314, par. 3, rd. 6, „ideea că a cunoaşte” în loc de „ideea de a cunoaşte”
p. 315, par. 2, rd. 14, „emite nu mai puţin” în loc de „emite mai puţin”
p. 316, par. 2, rd. 8, „insuficienţa cunoaşterii cauzelor” în loc de „insuficienţa cauzelor”.

De asemeni, precizăm că numele filozofului epistemolog Vasile Sporici a fost transcris printr-o regretabilă eroare Vasile Scorici.

Mulţumim pentru înţelegere.

Premiile de debut ale "României Literare" - 20 mai 2009

Miercuri, 20 mai 2009, la Clubul Prometheus, vor fi decernate Premiile de debut ale României Literare, de către un juriu format din redactori ai revistei "România Literară", având ca preşedinte pe Nicolae Manolescu.

Volumul meu "catacombe. aici totul e viu" (ed. Vinea) a fost nominalizat alături de alte cinci lucrări:

Svetlana Cârstean, “Floarea de menghină”, poezie, Editura Cartea Românească;
Simona Sora, “Regăsirea intimităţii”, eseu, Editura Cartea Românească
Oana Soare, “Petru Dumitriu & Petru Dumitriu”, critică literară, Editura Fundaţia Naţională pentru Literatură şi Artă
Daniela Popa, “Paper clips”, poezie, Editura Axa;
Irina Szász, “CuMinte la Dalai Lama”, proză, Editura Curtea Veche.

semnal despre eveniment:
http://www.cotidianul.ro/premiile_romaniei_literare_vor_fi_decernate_pe_20_mai-84905.html

Apariţie editorială - Repere Patristice în Dialogul dintre Teologie şi Ştiinţă

Florin Caragiu şi catacombele postmodernităţii, de Paul Gorban

Poeţii vremurilor ce le trăim aleg de cele mai multe ori să aducă, în faţa auditorului sau a lectorului de poezie, frământările omului trecut prin toate cartierele urbanului, obsesiile acestuia, lăsate ca nişte umbre, parcă special pentru recuperatorii de memorii, de cuvânt şi de ce nu de mituri, pentru că, în fond, asta se urmăreşte, crearea unor mituri. Dacă întrebi acum, care este mitul lui Florin Caragiu, este acela că el, este poetul catacombelor postmodernităţii.

Parcă, în ciuda vremurilor pe care le trăieşte, în care majoritatea semenilor lui preferă eliberarea de tot ce este mistic, ce este religios, debutantul aduce în lumină semnele, mărturiile unui călugăr, harul unui iconograf, dar şi o lecţie de metafizică. În urma lecturării volumului „Catacombe. Aici totul e viu", carte apărută anul trecut la Editura Vinea din Bucureşti, nu ai cum să rămâi rece şi distant faţă de poemele lui Florin Caragiu. Ele se cicatrizează pe inimă, asemenea cuvintelor lăsate, de creştinii prigoniţi de romani, pe zidurile cetăţii. Invitaţia de a coborî în cele 42 de tuneluri ale catacombelor caragiene este făcută, aşa cum poetul însuşi mărturiseşte în poemul tunelului XII, „între noi s-a crăpat de ziuă", odată cu ieşirea noastră în lume în cătarea identităţii, a iubirii, a Dumnezeului nostru şi de ce nu a semnelor noastre: oamenii ies în stradă să afle cum îi cheamă / hainele lor vociferează atât de tare / încât nu se mai aud unul pe alatul / iar sufletele li se întorc în buzunarul de la piept // tu ştii că te iubesc şi îţi este de ajuns vasul din care bem împreună: chiar dacă se sparge în bucăţi mici // apa nu se împrăştie ci rămâne să înfăşoare memoria.

Nu e nevoie de prea multă atenţie, ca să îţi dai seama la o primă lectură că debutantul în versuri nu apelează la fardurile literaturii contemporane. El refuză, asemenea călugărilor pustnici să îşi construiască universul poetic apelând la măştile de gaşcă sau cele de grup cultural. Preferă să fie singur, să fie lăsat să îşi facă rugăciunea în taină, în chilia lui să descifreze mesajele creatorului lui, mesaje lăsate pe zidurile catacombelor pe care odată cu el Dumnezeu le-a construit. În fond, catacombele caragiene sunt trăirile personale ale poetului, sunt acele direcţii pe care poetul le are de parcurs pe întreaga lui vizită în lume. Sunt direcţiile iubirii, ale memoriei, ale luminii şi ale viului în general, pentru că în afara viului semnele catacombelor nu mai există.

Smerit, luminos, recuperator al creştinătăţii, melodios şi sobru în acelaşi timp, Florin Caragiu face o incursiune în istoria iubirii de oameni, de Dumnezeu şi de cuvânt. Matematician la origini, poetul de faţă face suma timpului cu omul, a cărui rezultat este însemnarea, resemnarea, trăirea şi cotidianul, motiv pentru care propune spre meditaţie câteva teme fundamentale ale filosofiei: timpul, naşterea (geneza, facerea), moartea, credinţa, etc. Poetul este conştient că în oricare lume posibilă, în oricare tunel din catacombe ne-am afla, nu putem înainta fără lumină şi fără cruce. Părăsiţi de lumină, are să ne spună poetul, în ghidul catacombelor, lumea ne atârnă de gât / ca o spânzurătoare … Fără cruce, cuvintele orbesc şi alergarea / e o continuă adăstare în prag, când nimeni / nu vine să-şi lase sufletul în palmele tale.

Dacă atunci când nu are sfinţi la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi, dacă timpul ne intră în carne mai adânc, cu fiecare zbatere, dacă moartea ni se varsă în palme / ca o apă limpede / în care ne privim chipul, dacă traversând grădina te arunci la pământ / printre merele rostogolite fără umbră de tristeţe, dacă vom împărţi acelaşi strai, scăpărând amarul / până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor, dacă ne despletim în joacă urmele, ne-ascundem în scorburi, până ce crengile se ridică spre cer, iar ecoul se-ntoarce, lovind ca o ciută rănita apa, dacă şi cuvintele nu au învăţat să vorbească, / ne trag de mânecă să venim mai aproape de locul / în care timpul se sfârşeşte, abia atunci vedem cum în capătul catacombelor, la capătul privirii se naşte un pământ nou…// cuvintele se prind de bulgărul de lumină / care se rostogoleşte din ce în ce mai iute spre noi.

Sursa: http://paulgorban.blogspot.com/2009/04/florin-caragiu-si-catacombele.html
24 aprilie 2009

Despre poezia religioasă tânără – interviu realizat de Daniela Pitrop Nuţu

Daniela Pitrop Nuţu: „Catacombe. Aici totul e viu” nu este primul volum de versuri pe care-l semnaţi, dar cu toate acestea reprezintă debutul în poezie. Ce trebuie să înţelegem din această ignorare a primei cărţi?

Florin Caragiu: Nu este vorba de vreo ignorare în sine, ci de destinaţia şi traiectul neconexe cu câmpul literar al unei apariţii care, din acest motiv, nu poate constitui un debut literar. După cum am mai amintit cu alt prilej, volumul respectiv este unul de versificaţie ocazională, aşadar a fost scris circumstanţial, cu ocazia unui eveniment personal. Nu a fost gândit cu vreo pretenţie literară şi nu a fost destinat câmpului literar. În consecinţă nu a fost gândit ca volum de debut şi nici nu i se poate acorda acest statut. Pe când în volumul „catacombe. Aici totul e viu”, demersul artistic este asumat şi se adresează câmpului literar, aceasta fiind, cred eu, o condiţie necesară intrării în focul evaluării critice a unui volum de poezie.

„Pentru mine, scrisul contează ca act existenţial, de exprimare a unei conştiinţe. Nu văd scrisul ca pe o activitate separată de viaţă, ci întrepătrunsă cu ea”. Am citat dintr-un interviu pe care l-aţi acordat recent revistei „Caiete Silvane". Ce gândiţi despre propria existenţă? Care sunt problemele sau întrebările care vă macină conştiinţa?

Pentru mine, miza actului poetizării este una existenţială, în sensul creării unui câmp al intersubiectivităţii, al unui câmp afectiv şi al unei zone de întâlnire între sensibilităţi prin investirea lor în cuvânt. Cuvântul poetic transportă afectivitate, viaţă, experienţă şi are loc un continuu schimb şi feed-back între corpul trăirii şi corpul textual.

De ce ar alege un teolog această formă de exprimare – poezia – câtă vreme are acces şi la alte forme de comunicare?

Poezia este considerată una dintre cel mai adecvate forme de exprimare în faţa tainei dumnezeieşti, a cărei simţire transcende capacităţile raţiunii discursive. Experienţa mistică prelungită în toate detaliile vieţii poate fi cel mai bine învăluită şi sugerată în forme poetice. Nu întâmplător, cei trei sfinţi din Biserica Ortodoxă care au primit apelativul de „Teologul” se disting prin scrieri în care abundă forme ale poeticului, ce atestă intensitatea experierii realităţilor dumnezeieşti. Să nu uităm că apofatismul în teologia mistică este un mod al experierii a ceea ce este mai presus de cuvânt, şi nu o operaţie intelectuală, abstractă, de negare.

Titlul volumului se constituie dintr-o antiteză: Catacombe. Aici totul e viu. De altfel, întreaga carte este structurată astfel. Începe în tonuri melancolice, de elegie pentru a ajunge firesc la un discurs de tip experimental. Este doar aparentă antiteza? De ce aţi ales această formulă?

Nu cred că este vorba atât de o antiteză, cât de stările şi variaţiile sau alternanţele proprii unei anume respiraţii poetice.

Sacrul poate fi recuperat prin poezie. Asta s-a întâmplat dintotdeauna. Există metode moderne de exprimare a religiozităţii?

Poezia religioasă în sine este o sintagmă riscantă, pentru că sugerează pentru mulţi ceea ce poezia nu este, adică o idee despre o transcendenţă cu totul inaccesibilă, care inhibă şi valorizează simţul proximităţii sensibile. Or poezia este în primul rând întruparea sensibilă a ideii. Unii poeticieni au ajuns chiar să respingă ideea de întruchipare sensibilă, considerând-o şi pe aceasta contaminată de sugestia unei perspective exterioare. „Întruchiparea” poate indica a avea un lucru înaintea ochilor, cumva tot „în afară”. Ei au preferat termenul de prezenţă, cu sugestia sa non-locală şi învăluitoare, mai intimă decât prezenţa vizuală. Pe linia acestei idei se înţelege că este valorizată în primul rând acea poezie care creează atmosferă – poezia de atmosferă, prizată cu antene foarte discrete, de regulă subliminale.
Poezia religioasă este în genere pândită de spectrul unor extreme binecunoscute ce au ameninţat-o dintotdeauna, făcând-o nu de puţine ori să sucombe într-un aer inautentic din punct de vedere artistic. Aceste extreme sunt, pe de o parte, spiritualismul descărnat, de care ţine extrema simplificare axiologică a viziunii, în care ce-i sus e valorificat şi ce-i jos e devalorizat, pe de altă parte, tabloul religios sentimentalist, pictat în maniera artei naive frecventă la noi în curentul gândirist. De multe ori înţeleasă şi practicată ca o poezie a transcendenţei radicale, a extremei spiritualizări, poezia religioasă de acest gen e menită să sucombe din start datorită fatalei ei poziţionări, aceea a unei perspective exterioare, de la distanţă, care este însă inadecvată în practica poeziei ca artă a cuvântului.
Poezie a transcendenţei metafizice au practicat la noi atât Arghezi, cu poezia îndoielii, cât şi Blaga, cu poezia sa metafizică, dar şi Vasile Voiculescu. Distanţa faţă de Dumnezeu, îndoiala calamitează aici propriu-zis atmosfera religioasă, o subverteşte, o subminează. Îndoiala sistematică este un factor subminator ca şi naivitatea sau păşunismul de altfel, care şi acestea distrug autenticitatea atmosferei.
În materie de poezie religioasă, inacceptabilă este astăzi poezia îndoielii care înainte de a ajunge la aer încearcă să-l respire cu plămânii raţiunii subiective. O poezie religioasă credibilă mai ales astăzi s-ar potrivi să fie firesc una de atmosferă, pornind din interiorul fenomenelor, din proximitatea lor vie, nu din depărtări ideologice. Poezia care începe prin a chestiona existenţa lui Dumnezeu (şi să ne gândim la Vasile Voiculescu, care exclamă: „Tu eşti prea sus: lumina de la Tine îmbătrâneşte ca s-ajungă pân’ la noi”) sucombă din lipsă de atmosferă, prin definiţie atmosfera poetică fiind dată a priori (pre-reflexiv), nu aposteriori. Putem vorbi de o poezie a îndoielii ca atare, dar nu de o poezie religioasă a îndoielii. Criticul Nicolae Manolescu vedea în formula argheziană un model pentru acei poeţi actuali „a căror poezie e bazată pe dualitate şi pe contrarii, este tensionată, etică şi filosofică”. Criticul are dreptate, căci Arghezi poate să fie eventual un model pentru o poezie filosofică a îndoielii, dar nu totuşi pentru o poezie religioasă. Vorbind despre poezia religioasă autentică, aceasta cum spuneam trebuie să fie una animată de un simţ mistic şi liturgic, singurul creator de atmosferă în acest sens. După părerea mea, Arghezi, Blaga, chiar şi Vasile Voiculescu sunt mai degrabă poeţi filosofici şi metafizicieni decât poeţi religioşi. Tradiţia gândiristă a poeziei româneşti religioase suferă, se ştie, de declarativism şi de alegorism naiv, astfel încât nu poate constitui un model pentru poezia religioasă tânără.

În finalul volumului există câteva poeme de tip jam session. Cum v-a venit ideea acestora?

Ideea s-a născut în mod spontan, din nevoia de comunicare şi feed-back în relaţia cu anumiţi poeţi de care mă leagă afinităţi literare şi de viaţă, şi este interesant faptul că în cadrul acestor experimente am avut tocmai prilejul să realizez mai bine miza poetică a creării câmpului intersubiectivităţii despre care am amintit.

Un ciclu de poeme din carte se intitulează „Lumina din umbră”. Aţi simţit vreodată în timp ce scriaţi o astfel de lumină din umbră?

„Lumina din umbră” este pe undeva o trimitere la chipul iconic al omului, şi pot să spun că intuirea acestei realităţi este o miză centrală a poeziei religioase cu fond mistic.

„Poezia moare în pagină şi învie în cititor”, spuneaţi cândva. Fără nicio condiţie?

Bineînţeles, sunt grade ale receptării şi resuscitării cuvântului în cititorul unei scrieri, însă prin acea sintagmă în fapt mă refeream la menirea actului poetic creator.

Aţi fost nominalizat anul acesta la Premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima. Ce a însemnat această nominalizare? Aţi regretat că nu a fost premiat volumul dvs? Premiul a revenit poetei Svetlana Cârstean pentru cartea „Floarea de menghină”.

Această nominalizare m-a bucurat, în mod firesc, ca un semnal pozitiv al receptării critice, însă nu am regretat deloc că nu a fost premiat volumul meu, dat fiind că poeta Svetlana Cârstean e o poetă de forţă şi a meritat cu prisosinţă premiul. Şi în plus, ca în orice „joc”, frumuseţea este să te bucuri şi de bucuria celuilalt.

Credeţi că există o direcţie religioasă în literatura tânără de la noi? Sau doar voci disparate?

Da, cred că sunt semne ale existenţei nu numai a unor puncte singulare, ci chiar a unei zone de sensibilitate religioasă profundă în poezia acestor ani.
În ce măsură şi mai ales cum este posibilă astăzi existenţa unei sensibilităţi religioase în materie de poezie? Se pune adesea întrebarea, ştim cu toţii: este compatibilă sensibilitatea postmodernă cu o renaştere a poeziei şi în speţă a artei religioase? Eu spun că se pot aduce argumente credibile în favoarea unui răspuns afirmativ. În primul rând, să nu uităm că postraţionalismul şi poststructuralismul de tip postmodern îşi au paternitatea în filosofia fenomenologică. Pentru aceasta, cum spunea Husserl, legea esenţială a existenţei lucrurilor este „evidenţa”, existenţa lor în conştiinţă, „aceasta este legea esenţială a necesităţii şi a contingenţei”. Pentru fenomenologi, imaginea sau trăirea unui anumit lucru nu constituie o realitate de ordinul doi, un fel de disipare a realităţii după refracţia ei în planul spiritual şi al imaginaţiei subiective. Nu, ei nu consideră astfel. Spiritul în această optică fenomenologică este puterea constituantă a realităţii, iar limbajul este o realitate de prim ordin. Şi aici, odată cu criticul Marin Mincu, putem deosebi între realitate şi real. Realul este datul în conştiinţă, şi mai ales, putem spune, este datul absolut în limbaj. Marin Mincu a sesizat bine faptul că în poezie, nu se poate face confuzie între realitate şi real, nu putem vorbi de o realitate imediată prozaică nici măcar în poezia ce vrea să copieze realitatea. Orice discurs poetic este un act de selectare, de alegere, de implicare a subiectului în obiect. Câtă vreme există alegere, există subiect, nu suntem aparate de fotografiat, oglinzi plimbate pe o stradă. Limbajul fără subiect ca temă de altfel ludică preferată de unii filosofi postmoderni (Francois Lyotard) se vădeşte a fi o falsă problemă în fond. Revenind la alegere, preferăm un cuvânt sau altul, un mod de a scrie sau altul, o senzaţie sau alta. Realitatea nu a fost prozaică şi imediată nici măcar la naturalism, spune Mincu, fiind şi în textul lor mediată prin tehnicile naturaliste ale discursului.
Noi, creştinii, spunem că subiectul este cel ce alege, el nu poate exista în afara valorizării, chiar în condiţii relative, şi noi avem un concept foarte important, acela de iconicitate. Aceasta înseamnă că cuvântul este sensul lucrurilor şi nu invers (teza pozitivistă). Limbajul este astfel considerat mai presus de gândire, este cuvânt întrupat, deplinătate existenţială, trăire integrală. Postmodernismul este, de ce nu, compatibil cu orice sensibilitate care poate valorifica omul fenomenologic, iar trăirea religioasă în măsura în care nu este o ideologie, corespunde unei astfel de sensibilităţi.
De altfel, nu trebuie uitat că începutul postmodernismului a fost o eră euforică şi că el coincidea cu noua sensibilitate create de mijloacele media. Media era chiar puterea imaginii. Realitatea, afirma un comentator postmodern, este modelată pentru a mima imaginile media. Simultaneitatea spaţio-temporală, ştergerea graniţelor dinre realitate şi ficţiune, sugestia animaţiei universale, mişcarea liberă a formelor, comunicau „un sentiment al căutării unei lumi fantastice, atingerea domeniului imaginaţiei pure”. În catalogul expoziţiei „Viziuni Postmoderne” din America, stă scris răspicat: „Postmodernismul nu reprezintă atât funcţie, cât ficţiune”. Se făcea referire la domeniul atemporal şi dezinteresat al artei, opus utilitarismului. În acest sens, opinia unora este că postmodernismul poetic ar trebui să curgă firesc în matca unei sensibilităţi neoromantice, incluzând şi genul fantasy, mai degrabă decât spre neonaturalismul maliţios şi minimalist, care se promovează masiv la noi de altfel. Îl pot cita în acest sens pe poetul Ion Manolescu, cu manifestul său postmodernist, în care au fost remarcate unele din aspectele semnalate mai sus. Mare parte din poezia română actuală, deşi trecută prin postmodernism, nu are apetenţe pentru genul fantasy, aşa cum acesta este din plin cultivat în occident. Nu discut aici aici valoarea diferitelor opere literare scrise în acest gen, dar este bine să avem în minte conturate tendinţele care se profilează.
Borges remarcase mai demult aserţiunea ce rămâne astăzi valabilă că ceea ce le lipseşte poeţilor tineri este enigma şi viziunea. A vedea într-un fel sau altul lucrurile, adică a selecta poetic implică întotdeauna o enigmă, de ce aşa şi nu altfel, se întreba Borges. Asta nu înseamnă să ai deja neapărat un crez bine clarificat, ci în primă instanţă să trăieşti cu conştiinţa fidelă a actului poetic, care rămâne în esenţă misterios, căci înseamnă o alegere a cuvântului., Mai bine spus, zice Borges, cuvântul te-a ales pe tine. Poetul e alesul cuvântului, şi, mai mult, el este pururi depăşit de ceea ce alege. O poezie religioasă astăzi este după părerea mea inseparabilă de această conştiinţă reflexivă, de nelipsit pentru profunzimea viziunii. Una din tendinţele modului nou de a face poezie (Marin Mincu a subscris la termenul de experimentalism pentru a-l descrie) este descoperirea unei omologii profunde între trup şi cuvânt, trăirea cuvintrelor, cum a spus Nichita Stănescu. Poezia nu-şi propune atingerea ideii, ci regăsirea trupului pierdut al cuvântului. De exemplu, o poetă ca Aida Hancer pune gestul şi atingerea la temelia oricărei tendinţe de apropriere a realului. Citatele biblice au o largă circulaţie în textele ei, dar fără conotaţii demitizante. Ludicul în forma sa serioasă e modul propriu al poetei de a descoperi o lume parafată de gestul uman ca pe o unică realitate indisolubilă. Pentru un filosof cu apetenţe teologice aceste tendinţe poetice par a avea afinităţi nemărturisite cu o fiziologie de tip liturgic, în care a lua cu mâna, a mânca sunt acte maxim de semnificative. În altă direcţie, dar similară, poezia lui Dan Cârlea practică un mod de familiaritate cu Divinul, pornind de la viziunea micşorării sau chenozei lui Dumnezeu... are chiar la un moment dat o intuiţie foarte interesantă, ceva de genul „suntem crescuţi din partea umană a lui Dumnezeu”... şi se ajunge la ceea ce un Giovanni Vattimo ar fi spus că „distruge” totul în afară de iubire care nu mai poate fi ea însăşi demitizată.
O tendinţă care este de aşteptat să rodească în poezia începutului de mileniu este spectacolul ingenuităţii sau candorii subversive, o candoare subversivă la adresa decadenţei, dominante în epocă, e «o figură bună» pe care o face poezia care se încăpăţânează să nu moară. Întotdeauna, aşa numita ingeniozitate subversivă ce aruncă în aer automatismul maliţiozităţii e în alt sens subversivă decât poate fi demistificarea sistematică, de regulă strâmtă în idei şi convingeri. Secretul candorii jubilatorii stă în legătura ei de fond cu însăşi starea poetică, care este prin definiţie pozitivă afectiv în sens de estetică - chiar şi ca estetică a urâtului. Opoziţia dintre estetic şi psihologic nu încetează să funcţioneze ca axiomă fundamentală a oricărei estetici şi a oricărei practici selective de tip artistic. Despre poezia religioasă tânără, cel puţin aşa cum o văd eu, s-ar putea spune că este separată de poezia viziunilor profane nu printr-un zid al ideii sau ideologiei. Nu opoziţia ideologică este mai nou ceea ce contează, ci calitatea autentică a trăirii. De altfel, putem spune că în interstiţiile oricărei poezii de calitate, indiferent de tematica abordată, poate fi întâlnit sentimentul religios. Poezia post-modernă este, în genere, în practică, nu doar teoretic, o poezie post-avangardistă. Avangarda presupunea opoziţia, lupta cu o tradiţie anterioară. Trăirea poetică era mai mult sau mai puţin mediată de un program, de o poetică, astfel încât poezia ajungea să devină expresia unor tendinţe generale ale lumii, ale subiectului colectiv, descriind în fond linii generice, macroevenimente. La Ilarie Voronca, de pildă, tendinţa epocii spre desacralizare ia forme apocaliptice, subliniate cu tuşe dure, intens simbolizante, din care rezultă viziuni generale despre fenomenologia unei epoci. Dimpotrivă, s-ar spune, în postmodernism cel mai important e microevenimentul, care tinde să se sustragă ideologiei dominante.
Microevenimentul pune în valoare potenţialul surprinzător al trăirii individuale care cunoaşte variabile necuantificabile ideologic, de pildă o bucurie neaşteptată care se naşte în sânul disperării. Ea nu este trecută cu vederea de poet, ci reţinută de acea plasă fină a intuiţiei care trece prin ochiurile ei microstructurile, semnalele discrete şi enigmatice. Poezia religioasă tânără are ca model nu neapărat un tip de poezie cu tematică religioasă... simţul religios, spune Rilke, vine chiar din proximitatea fenomenului poetic, care fiind un fapt estetic, este întotdeauna pozitiv afectiv şi transcendent psihologiei (obiectivizante). Bucuria poetică autentică nu e bucurie de ceva anume, ci e mai întâi de toate lumina, bucuria proprie cuvântului, indiferent de tematica aleasă. Cu conştiinţa acestui fapt unic, religiosul se suprapune cu poeticul, mai bine zis cu metapoeticul (conştiinţă asupra poeticului), în bună tradiţie romantică sau aşa cum au făcut marii poeţi dincolo de mode şi timp, cum a fost Rilke, model peren al poeziei religioase. În miezul poeziei lui Rilke stă această identificare a poeticului cu religiosul. Poezia lui Rilke este una metapoetică şi în acest sens religioasă, nu în ultimul rând pentru că modelul ei asumat este muzica, cu fenomenologia ei inefabilă, care poartă spre o „conştiinţă pură a poeticităţii” (cum spunea Rilke). Ca un prim gând menit să fie subliniat, religiozitatea în materie de poezie este strâns legată de metapoeticitate şi în acest sens de o estetică subiacentă a bucuriei, şi prin bucurie, care dă avânt, este deschisă întâlnirii cu credinţa. Rilke, descoperind bucuria de fond a muzicii, a arătat că trupul nostru însuşi este dispus să creadă, nu doar să se îndoiască. Poezia porneşte de la revelaţiile sensibilităţii din punctul în care îşi redescoperă avântul firesc spre înalt.
Mulţi confundă poezia religioasă cu o poezie de ordin extraliterar, extraestetic, ceva aflat la periferia literaturii, care slujeşte unor scopuri străine fenomenului literar. Or aici se face o confuzie majoră. Nu tematica, nu lexicul decid în ultimă instanţă valoarea poeziei, ci modul cum această temă ne traversează sensibilitatea. Aceasta decide în cele din urmă credibilitatea unei poezii. Alegorismul facil, tendenţiozitatea, naturalismul brutal, suprapunerea la mode şi modele sunt defecte de care poate suferi orice tip de poezie, cu atât mai mult poezia decadenţei sau a nihiliştilor, care îşi asumă acest crez al lor. Or imanenţa, sau contactul nemijlocit cu realitatea, nu e legată automat de un crez nihilist. Imanenţa în poezie e proprie unei poezii de atmosferă, o poezie în care sensibilitatea nu e mediată de scheme preconcepute. Nihilismul, aş zice, cultivat cu obstinaţie şi într-un mod aproape impus, obsedează bună parte din poezia tânără de la noi, dar mai ales critica literară tânără. În Occident, de pildă, postmodernismul şi-a accentuat tendinţa firească, aş spune, spre neoromantism (spre genul fantasy, de pildă), nu doar spre neonaturalismul de tip nihilist. Iarăşi eronat se consideră că poezia religioasă e prizonieră sau instrument al ideii, identicului, şi ca atare ea este incapabilă de a asimila rupturile productive poetic, aşa-numitele „schimbări de substanţă”. Or identitatea şi diferenţa în poezie sunt, aşa cum a demonstrat prin excelenţă Jean Ricardou în lucrările sale despre Noul Roman francez, sunt moduri ale dinamismului textual, ale vitalităţii poetice, nu numai agenţi agresivi la adresa viziunii de ansamblu. Unitatea viziunii poate coexista în mod excelent cu dinamismul şi ruptura de ordin textual. Această fenomenologie a „dinamicii ruptoare” (în formularea lui Ricardou) nu poate fi interpretată în sens psihologist reductivist în sensul ideologiilor decadente.

Aţi terminat Facultatea de Matematică şi apoi Teologia. A fost o reorientare sau o continuare?

Pentru mine a fost o continuare cerută de însuşi cursul vieţii, o provocare care m-a fascinat şi nu am putut să nu-i dau curs.

Putem vorbi despre o religie a matematicii? Dar despre o matematică a religiei?

Nu cred că este timpul şi locul să ţin un discurs despre platonism sau pitagoreism, legat de sintagmele menţionate. Aplicând întrebarea la câmpul poetic, pot spune că în legătură cu poezia matematicii, nu cred că se poate vorbi de aşa ceva la propriu, în sensul în care matematica reprezintă un obiect de studiu ştiinţific, manevrând abstracţiuni gândite. Matematica e un alt tip de discurs, şi cu alte finalităţi decât poezia. Orice poezie abstractă de calitate este o poezie doar aparent abstractă, pentru că sensul ei rezidă tot în intuiţia sensibilă. Poezia lui Ion Barbu, poet ermetist şi cu un cult al ideii matematice, al geometriei ideii de tip platonic, este o prefigurare a textualismului poetic. Acsta înseamnă că eroticul este un efect accesat prin mijloace discrete subliminale cum ar fi afinităţile literale, sugestiile la mare distanţă, după numeroase şi dificile interpuneri textuale, astfel încât cristalul matematic se arată a fi plin de irizări erotice. În centrul unei asemenea poezii stă litera, activator subliminal cu funcţia ei de a declanşa precipitatul textual. În poezia română, Nichita Stănescu este poetul care a pus în valoare în mod cvasiexplicit funcţia de „hologramă” a literei în limbajul poetic.

Aţi publicat două volume de teologie: Cuviosul Ghelasie Isihastul şi Antropologia iconică. V-aş ruga să ni le prezentaţi pe scurt.

Despre volumul „Cuviosul Ghelasie Isihastul” pot spune că este cartea unei întâlniri semnificative, a întâlnirii mele cu Părintele Ghelasie de la Frăsinei, unul dintre cei mai mari mistici creştini din contemporaneitate, autorul unei opere de proporţii, în care se întrepătrund consideraţii teologice, ştiinţifice, filosofice, artistice pe fondul viziunii şi trăirii isihaste. În volum sunt prezentate atât momente ale întâlnirii şi convorbirilor mele cu Părintele, cât şi relatări, la care am avut acces, ale altor apropiaţi ai Părintelui Ghelasie.
Cât despre „Antropologia Iconică”, am scris această carte în primul rând pentru a sublinia încă o dată semnificaţia centrală şi totodată larg deschisă interdisciplinar a conceptului de iconicitate în creştinism. În creştinism, iconicitatea permite pe deplin valorificarea sensibilului în sine şi în sens spiritual simultan. Limbajul devine cuvânt întrupat, deplinătate existenţială, trăire integrală. Din această perspectivă, creştinismul se deschide firesc spre universul artistic.

Despre editura pe care o conduceţi ce ne puteţi spune?

Editura Platytera a fost înfiinţată în anul 2003. Am publicat până acum circa 40 de volume de scrieri, în majoritate traduceri din limbile rusă şi greacă din domeniul literaturii patristice, dar şi alte volume importante, ca de exemplu „Biserica, Scriptura, Tradiţia”, de Pr. George Florovsky, cinci volume din seria de Opere Complete a scrierilor Părintelui Ghelasie, volumul „Cine Suntem”, de maestrul Dan Puric, precum şi trei numere din revista „Sinapsa”, în care un număr apreciabil de specialişti din ţară şi străinătate şi din diverse domenii ale culturii au tratat în mod interdisciplinar subiecte de actualitate din spaţiul românesc şi universal. Am organizat de asemeni seri de poezie şi muzică religioasă de Naşterea Domnului la Bucureşti şi Braşov, în colaborare cu editura Arania, întâlniri pe care sperăm să le reedităm în acestă perioadă pascală.

(13 martie 2009)

(Parte din acest interviu, realizat de Daniela Pitrop Nuţu, redactor la Radio România Cultural, a fost difuzat în data de 21 aprilie, începând cu ora 16.05, în cadrul unei emisiuni de promovare a literaturii tinere - Generaţia 2000).

(fotografie preluată de la adresa:
http://cultural.srr.ro/emisiuni/images/dana-pitrop.jpg)

După eveniment, la terasa de lângă Muzeul Literaturii (foto de Florian Silişteanu)

Serile de poezie şi muzică "Sinapsa", Sala Oglinzilor (U.S.), Bucureşti, 30. 04 2009 (I) (fotografii realizate de Florian Silişteanu)