Am urmărit aseară cu interes deosebit premiera piesei de teatru „Sinucigaşul”, de Nikolai Erdman, pusă în scenă de regizorul Felix Alexa, având o distribuţie selectă: Dan Puric în rolul principal, Ileana Olteanu, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Marius Bodochi ş.a.
De la început, trebuie să spunem că piesa de teatru a apărut în anii terorii staliniste, în care mai mulţi oameni de cultură şi-au pus capăt zilelor, suicidul fiind foarte dezbătut în spaţiul sovietic în contextul „noii politici economice”. Cu toate că a fost socotită cea mai bună piesă de teatru din spaţiul sovietic de către nume precum Gorki, Stanislavski şi Nadeja Mandelştam, piesa a fost interzisă de organele de stat, iar autorul ei redus la tăcere şi exilat.
În fapt, remarcă Jean-Phillipe Jaccard, ceea ce a trezit în primul rând suspiciunea cenzurii este faptul că „personajele sunt vii. Şi cine spune viu, spune: divers. Gândirea totalitară nu admite această trăsătură artistică: pentru acest tip de gândire nu există decât eroul pozitiv sau duşmanul”.
Să derulăm firul acestui scenariu tragi-comic. Semion Podsekalnikov a rămas şomer. Trăieşte împreună cu soţia şi soacra sa într-o sărăcie cruntă. Se simte vinovat şi percepe chiar în grija celorlalţi, în faptul că i se dă mai mult de mâncare, starea sa de neputinţă şi disperare. După o criză nervoasă, când dispare din cameră şi nu e de găsit nicăieri (de fapt se afla la bucătărie), ceilalţi îl imploră să nu se sinucidă. Vecinul său, Aristarh Petrovici, încearcă să-l convingă că „viaţa e minunată” pentru că trăim „în secolul electricităţii”, dar ideea e pentru el una fără viaţă, de vreme ce li se taie curentul, şi nu poate schimba în bine viaţa sa: „Am citit şi au asta. În Pravda. Dar credeam c-or să dea o dezminţire”. Chiar dacă nu avusese în cap ideea sinuciderii, acum cochetează cu ea, după cum va spune mai târziu: „ca să-mi îndulcesc puţin viaţa”.
Cum în momentul de criză soţia a chemat pe un vecin în ajutor să-l împiedice pe Podsekalnikov să-şi facă felul, intenţia lui devine de notorietate, vestea despre dorinţa lui de a se sinucide se răspândeşte.
Ideea lui de a-şi reface viaţa învăţând să cânte la tubă e zădărnicită de faptul că, după ce reuşeşte după încercări „eroice” să sufle în instrumentul împrumutat ca prin minune încât să producă sunete, în manualul din care spera să deprindă arta citeşte că pentru a învăţa gama trebuie să aibă şi un pian... lanţul necesităţilor îi spulberă visul, devenit brusc inaccesibil, îl condamnă acum definitiv la deznădejde şi Podsekalnikov revine la gândul sinuciderii.
Dacă la început el a scris un mic bileţel de despărţire în care spunea că „pentru moartea mea nimeni nu e vinovat”, o dată cu răspândirea veştii despre iminenta sa sinucidere destinul lui Semion se schimbă.
Oameni din fruntea mai multor categorii sociale îl caută pentru a profita ideologic de moartea sa. Ei încearcă să-l convingă ca în bileţelul de despărţire să susţină revendicările şi ideile lor, şi aşa, cu toate că Semion trăise o viaţă lipsită de împliniri, la periferia societăţii, să devină prin moartea sa un simbol, un idol, un martir pentru cauza respectivei categorii sociale, care să le însufleţească aspiraţiile şi lupta, prin imaginea ce urma să fie construită pe soclul morţii sale.
Cercul se strânge în jurul lui Semion, oportuniştii chiar plătesc pentru a avea parte de un câştig de imagine din sinuciderea lui. Însă Podsekalnikov, furat la început de reveria unui sens al morţii lui care să-l scoată din eşecul şi marginalizarea existenţială, de libertatea de a sfida sistemul dată de hotărârea de a se omorî (să nu uităm că ne aflăm în contextul sistemului totalitar comunist, în care, se spune în piesă, privirea marxistă avea să transforme imaginea suscitată de eros într-o „porcărie de nu se poate spune”, şi în cele din urmă aveau să nu mai fie femei, oameni, etc., ci numai mase), devine încet-încet conştient de valoarea în sine a vieţii, dincolo de orice accidente.
El reflectează asupra intervalului măsurat în centimetri între trăgaci şi gură sau inimă, în fapt între acele „tic” şi „tac”, sau „pic” şi „poc”, unde primele înseamnă „totul” şi ultimele „nimic”. În gândurile sale naive, oscilează între speranţa că se va bucura şi va dansa înaintea lui Dumnezeu în cer, pentru că „a suferit” aici, pe pământ, şi incertitudinea vieţii după moarte.
În cele din urmă, la ora fixată, împins de ceilalţi să se îmbete pentru a trece mai uşor pragul, în loc să se sinucidă Semion cade lat. Toţi cred că a făcut-o, mitul său începe să fie construit şi diseminat, pregătirile de înmormântare cu fast şi cu discursuri exaltate se derulează în faţa lui. Disperarea lui e cu atât mai mare cu cât îşi dă seama că aceste cheltuieli exorbitante vor fi suportate numai în eventualitatea morţii lui. Însă dragostea de viaţă învinge, el îşi contemplă propriul trup, dându-şi seama că-l „iubeşte”, şi până la urmă sfidează cinismul celor ce vor să profite de pe urma morţii lui, călcând în picioare persoana în favoarea unei idei. El le pune în faţă drama celor marginalizaţi, în numele cărora vorbesc alţii, care ignoră suferinţa lor, precum şi dreptul lor la viaţă şi cuvânt: „Vă implor, daţi-ne voie să spunem cât de greu o ducem. Măcar aşa, în şoaptă: «Ce greu o ducem». Tovarăşi, vă rog în numele a milioane de oameni: daţi-ne dreptul la şoaptă. Ne vom trăi întreaga viaţă în şoaptă”.
„Ce înseamnă situaţia internaţională faţă de situaţia unui singur om?”, este revelaţia lui Podsekalnikov. „Vreau să mănânc, tovarăşi. Dar încă şi mai mult decât să mănânc, vreau să trăiesc”. „Sinucigaşul ridică însăşi problema vieţii” (Beatrice Picon-Vallin). El vrea să trăiască viaţa ca dat unic ce înseamnă „totul”, un viu axiomatic sustras deconstrucţiei gândirii, şi pare a consona acum cu mesajul copilului surdo-mut, care atunci când îl întreba despre sinucidere şi sensul vieţii, i-a îndepărtat tăcut mâna cu pistolul şi l-a mângâiat pe cap, cu un gest mişcat de sensibilitatea ce reacţionează în favoarea vieţii din pură prezenţă, empatie şi iubire....
Jocul de-a sinuciderea se sfârşeşte aici, nu fără o notă finală tragică. Tocmai pe când îi întreba pe cei ce-şi vedeau năruite planurile şi erau oripilaţi de dorinţa sa de viaţă ce vină are el, Podsekalnikov, că vrea să trăiască, că nu a făcut rău la nimeni, nici măcar unei gâze, şi le cerea să spună dacă a murit vreun singur om din cauza lui, intră pe scenă cineva care anunţă sinuciderea unui personaj important. Acela, îndrăgostit de imaginea mitizată a lui Poţekalnikov, se sinucide lăsând în urmă un bileţel pe care scria că „Semion a avut mare dreptate, viaţa nu are sens”.
Ricoşeul tragic din final în contrapunct cu desele momente de tragi-comic lasă dâra unei drame a responsabilităţii, pentru că viaţa e în mod esenţial inter-subiectivitate, şi tot ceea ce facem, fie şi ca pe un joc consolator, se poate reflecta deviant în alte conştiinţe. Între „viaţa e minunată” şi „viaţa n-are sens” se află un destin, remarcă Felix Alexa. Până la urmă, acest destin interesează mai presus de toate, pentru că sensul unei idei şi puterea cuvântului unui om se nasc întotdeauna din viaţa persoanei ca dat şi dar pre-conceptual, şi nu invers.
„Sinucigaşul” de Nikolai Erdman, el însuşi redus la tăcere de sistemul comunist, „este o piesă despre motivele pentru care alegem să rămânem în viaţă, atunci când totul ne împinge spre sinucidere” (Nadejda Mandelştam).
(În fotografie: Nikolai Erdman în 1920.
Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Erdman.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu