"Unul din principalele avantaje ale creierului pare să fie capacitatea lui de a mânui idei vagi, insuficient definite", spre deosebire de acţiunea maşinilor de calcul, care "sunt aproape incapabile să-şi programeze ideile în cazul ideilor neprecise" (N. Wiener, 1964). Încercări de a depăşi această "insuficienţă" a maşinii, menţionată de Wiener, au existat. La noi, notabilă a fost ideea avansată de Gr. Moisil, aceea de a construi un calculator "în baza trei", conceput astfel încât dialogul om-calculator să poată fi îmbogăţit prin includerea unor valori precum "îndoielnic" sau "problematic", intermediare între adevăr şi fals. Cu referire la logica multivalentă investigată la un nivel algebric de matematicianul român, Solomon Marcus a apreciat că originalitatea ei constă în faptul că "reţine din structura conceptelor vagi nu atât aspectul impreciziei, cât pe acela al nuanţării", deschizând posibil către o logică a judecăţilor de valoare.
Se cunoaşte raportarea viziunii matematice a lui Grigore Moisil la gândirea matematicianului L. A. Zadeh, descoperitorul conceptului de "mulţimi vagi", cel ce a impus o distincţie între "random-ness" (concepţia probabilistică a valorii logice) şi "fuzzy-ness" (concepţia nuanţată asupra acestei valori).
Entuziasmul de început care a marcat istoria ciberneticii şi a informaticii s-a temperat cu trecerea timpului, odată cu avansul luat de experiment. Astăzi, de pildă, este lipsită de suport credibil o afirmaţie precum cea făcută de Bruno Munari în 1938, când a lansat Manifestul maşinismului, el pretinzându-se a fi constructorul unei "maşini care produce artă", în mod instrumental şi artificial.
Gânditorul Petre Botezatu arăta că "de la judecată (fapt psihologic) ne-am ridicat la propoziţie (formaţie pur logică), de la aceasta la forma propoziţională şi de aici la formă (formal) în general". Astfel s-a ajuns la limbajul formalizat, cu pretenţii de metodologie universală, care este indiferent la valoarea de adevăr referenţial. D. Farcaş a sesizat în acest sens pericolul unui proces invers: în loc ca maşina să se apropie de om, "cei ce utilizează calculatorul încep să gândească precum maşina".
În arta permutaţională, să remarcăm faptul că hazardul este o condiţie sine qua non, procesului creator al artistului îi ia aici locul procesul de hazard. După cum s-a remarcat (d. ex. Ana M. Codrescu, "Maşina şi procesul de creaţie artistică"), "random-distribution (random hazard) joacă un rol de prim rang în arta ordinatorului". Permutaţia şi algoritmul sunt pentru maşina programată operaţii sau condiţii de operare, în procesul de simulare a unui act creator uman. "Suntem deci în situaţia când ordinatoarele, prin simulaţii şi metoda cibernetică a analogiilor, permit simularea, reproducerea, printr-un fel de "iteraţie a gândirii"" (Idem).
Când ordinatorul reconstituie o imagine pe baza unui program, el nu o creează, căci creaţia umană presupune existenţa unei psihologii, şi la acest nivel, a unei stringenţe motivaţionale de ordin psihic - opusă hazardului - care dirijează selecţia valorică. Mai mult decât atât, în orizont fenomenologic, receptorul de artă interacţionează prioritar cu "transcendenţa operei de artă" (ca semn obiectiv), cu universul psihic din spatele semnelor, care constituie fundalul uman sine qua non al existenţei acestora. Cum spunea filosoful Merleau-Ponty, figura umană implicită sau explicită este secretul prim şi ultim al oricărui act de expresie, originea şi finalitatea acesteia. Or, maşina de simulat artă ne propune un "semn" fără viaţă şi fără chip, fără rădăcini într-o geneză spirituală veritabilă şi, ca atare, existent în afara unui orizont de raportare în profunzime.
Emulii neocartezianismului maşinii tind, din contră, să reducă adevărul la o "ştiinţă a manipulării", la ceea ce poate fi reconstituit la ordinator, astfel încât se pretinde şi revizuirea scării valorilor - vechiul concept de "adevăr" devine, pentru ei, "gradul de similitudine" (Ab. Moles). Dacă adevărul trimite la om şi la ceea ce e originar, "gradul de similitudine", eludând cauza, se cantonează - prin procedeele de simulare - în exterioritatea efectului, ignorându-i filiaţia adâncă, temeiul motivaţional sigur.
Experimentarea prin arta permutaţională a esteticii aplicate e interesată să descopere reguli ştiinţifice, matematizabile, ale creaţiei, ignorând de regulă faptul că arta, ca act de creaţie, exprimă omul întreg şi inefabil, necuantificabil după nici o regulă strictă. Mai mult: contrar aparenţelor, rigoarea formei artistice e cel mai ades incompatibilă cu procedeele structurale de analiză care pornesc de la parte pentru a reconstitui întregul. Metoda reconstrucţiei e, din punct de vedere genetic, chiar contrară actului creaţiei, comparabil cu o geneză vie, impulsionată de intuiţia originară şi organică a întregului. În acest punct, darul artistic se întâlneşte cu misterul vieţii ca dar al lui Dumnezeu, originar şi ireproductibil prin manipulări tehnologice.
E de remarcat faptul că principiul pur operaţionalist (analitic în formă şi materialist în fond) "ceea ce construim este bazat pe ceea ce am descompus" în teologie şi în creaţia artistică autentică se răstoarnă, aici unde, dimpotrivă, "ceea ce poate fi construit este bazat mai ales pe ceea ce nu poate fi descompus". S-a spus, de ex., că producţiile pseudo-Brahms, similare cu falsele diamante, nu au nici o valoare.
Părintele Ghelasie a atins o problemă crucială a raportului între teologie şi ştiinţă, vizând posibilitatea sau imposibilitatea "de a reconstitui regresiv" cauza (Întregul) din artificiala punere în mişcare a efectului (însumarea părţilor). El arată că simpla mişcare a efectului nu poate genera cauza şi că nici o manipulare la nivel fizic nu poate ţine loc de Act creator.
(text apărut în cotidianul "Lumina", Duminică, 9 Mai 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu