Martiriul, ca stare a minții sub acoperământul conștiinței

Părintele Ghelasie Gheorghe spunea: “Martirajul este această taină de trecere prin moarte fără să mori. Cine biruiește moartea înainte de a muri se jertfește cu bucurie”. Trăim în orizontul morții, așa încât în măsura în care mărturisim despre Viață din câmpul mortalității trăim în orizontul martiriului.

Conștiința martiriului nu e o stare marcată de logica adversității, a dominației, ci de logica păcii, a intenționalității comunionale. În acest sens martiriul nu e compatibil cu fanatismul, cu extremismul, cum se întâmplă uneori în lume, pe considerente religioase. (De altfel, în diverse locuri din lume, în fiecare an sunt mii și zeci de mii de creștini martirizați și prigoniți pentru credința lor.)

Conștiința martiriului implică un reglaj fin al gândurilor, simțămintelor, senzațiilor, intuițiilor, prin calitatea regulatoare a conștiinței. Funcțiile personalității umane stau sub conștiință, sunt guvernate de conștiință, ce are în prim plan taina chipului lui Dumnezeu, gândul sau iconomia lui Dumnezeu cu omul.

Exemple scripturale de atitudini emblematice:

1. Dreptul Iov - lovit în ceea ce avea mai scump pe pământ, nu a devenit vrăjmaș lui Dumnezeu, ci gândul lui zbuciumat a păstrat acoperământul conștiinței, conștiința faptului că totul vine de la Dumnezeu și merge spre Dumnezeu. Astfel, chiar și revolta față de anumite încercări dureroase poate fi integrată în iconomia devenirii atâta vreme cât principiul regulator și integrator rămâne conștiința luminată de har.

2. Eccleziastul - același acoperământ al conștiinței face ca amestecul dintre scepticism și credință să fie unul bine temperat, sănătos. În fapt, conștiința e cea care văzând starea de alunecare a lumii pe planul înclinat al căderii, privește realist neputința ei, însă își pune nădejdea în Dumnezeu, încredințându-se purtării Lui de grijă, astfel încât chiar în timp ce realizează deșertăciunea oricărei absolutizări a vieții pământești actuale, poate trăi plenitudinea bucuriei simple și profunde, bucuria împărtășirii darului lui Dumnezeu, a clipei salvate prin credință de nimicnicie.

Starea de martiriu este caracterizată astfel de starea minții sub acoperământul conștiinței. În lumina conștiinței pătrunse de harul lui Dumnezeu soluția la problema răului nu este cea puritană, de anihilare a patimilor, de reprimare/eliminare a răului din sine și din ceilalți. Această soluție nu este viabilă, în decursul istoriei fiind un factor potențator și chiar agravator al conflictului. În sens creștin, patimile nu trebuie desfințate, ci convertite. Părintele Ghelasie de la Frăsinei amintea de parabola evanghelică a grâului și neghinei din țarina lumii, ce vor fi separate la sfârșitul veacurilor. E foarte interesantă, spune părintele Ghelasie, această așteptare și îndelungă-răbdare a lui Dumnezeu în orizontul minunii, în sensul că neghina însăși se poate la un moment dat preface în grâu, cu alte cuvinte, răul poate fi biruit de om prin alipirea de bine ce reactivează potența de chip a omului.

Sfântul Apostol Pavel vorbea despre frica de moarte ce-l ține pe om în robie toată viața. Biruind prin  harul lui Dumnezeu, cu rugăciune, credință, nădejde și dragoste frica de moarte, martirii ne descoperă dimensiunea autentică a libertății. Alegerea între bine și rău nu acoperă dimensiunea libertății, ce presupune cufundarea și rodirea ei în infinitul tainei divine, sau gustarea din Pomul vieții, al Adevărului ce ne face cu adevărat liberi.

Două constante esențiale permanent prezente în viața martirilor: o viață liturgică intensă, prin care ființa lor capătă savoarea veșniciei, și solidaritatea cu cei bolnavi, închiși, lepădați, săraci, prigoniți, flămânzi, însetați etc., împlinind cuvântul Mântuitorului. Solidaritatea în binele dumnezeiesc, solidaritatea de chip și logos cu aproapele și toată făptura, trece dincolo de moarte, avându-și fundamentul în legătura dragostei, în dragostea lui Dumnezeu însăși. Lucrarea Bisericii e tocmai cea de a da acea mărturie a iubirii divine ce nu-l părăsește pe om nici măcar în miezul celor mai cumplite deznădejdi, suferințe sau părăsiri.

Lucrarea răului în lume este o lucrare a minții lipsite de acoperământul conștiinței, ceea ce echivalează cu o orbire sufletească, cu o stare de moarte sau împietrire spirituală. Sfântul Apostol Ștefan, Întâiul Martir, a strigat înainte de a muri, fiind ucis cu pietre: Doamne, Iisuse, primește duhul meu! Și îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! (Fapte 7, 59-60), după cuvântul Mântuitorului, Care a spus pe Cruce Tatălui dumnezeiesc: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Lc. 23, 34). Ca să poată săvârși răul omul trebuie să pună pe minte vălul întunecat al neiubirii, neștiinței, uitării, autodivinizării iluzorii ce este egoismul sub toate formele.

Martiriul are ca ingrediente esențiale adecvarea minții la conștiință, a faptelor la credință, a credinței la dragoste, a dragostei la smerenie, a finitului (sau finit-generatului) rațiunii la infinitul tainei. Atitudinea martirului nu este dictată de logica prestigiosului, ci de logica smereniei.

Să nu avem libertatea ca acoperământ al răutății (I Pt. 2, 16), ci conștiința ca acoperământ al libertății.

Conștiința purtării crucii, a părtășiei la patimile lui Hristos dă martirului putere de a răbda propriile suferințe, ca un gest iconic de împreună-pătimire cu Hristos, spre a învia împreună cu El, căci: Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El (II Tim. 2, 11). Punctul de sprijin pentru depășirea limitelor proprii este astfel aflat în Dumnezeu, prin Hristos Cel răstignit și înviat.

Esența martiriului nu este așadar atât pătimirea, cât împreună-pătimirea. De aici putem înțelege martiriul Maicii Domnului, prin a cărei inimă a trecut “sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc. 2, 35), precum și martiriul sfinților îngeri, care împreună-pătimesc cu oamenii, ca o manifestare a dragostei de care sunt înseflețiți. Natura însăși pătimește de pe urma căderii, “căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Rom. 8, 22), și chiar dacă nu putem în condiția actuală a lumii opri distrugerile efectuate de oameni împotriva naturii putem manifesta o atitudine nevătămătoare, de purtare de grijă față de natură, “pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21).

Rugăciunea curată are puterea de a schimba lumea din adânc, de a vindeca arborele genealogic, de a crea acea tainică reacție în lanț a veștii celei bune, a credinței împărtășite, ce a avut loc în creștinismul timpuriu și în viețile tuturor sfinților. Pătimirile sfinților martiri, ca și nevoințele sfinților părinți ai Bisericii, ne învață un lucru foarte important: pătimirea și împreună-pătimirea cu cei ce suferă au un rol esențial în depășirea spiritului călduț, lipsit de râvnă și trezie, în care ispita se încuibează și ne copleșește. Pătimirea sau împreună-pătimirea din dragoste au rolul esențial să ne sensibilizeze asupra faptului că avem nevoie de rugăciune, ca de o respirație a sufletului, ca de oxigenul vital vieții, ca de sângele ce hrănește țesuturile trupului, o respirație fără de care ființa noastră spirituală se atrofiază și încercările vieții ne copleșesc.

Experimentul tragic al comunismului a încercat să scoată pe Dumnezeu din conștiința omului, dar nu a reușit decât să dovedească faptul că acest lucru nu este cu putință, că chipul lui Dumnezeu e însuși principiul iconic, subzistent lăuntric, al conștiinței omenești și reprimarea lui Dumnezeu din conștiință echivalează cu reprimarea conștiinței însăși, cu dezumanizarea omului.

Torționarii comuniști nu urmăreau doar anihilarea fizică a omului nesupus sistemului diabolic, ci înfrângerea morală, decăderea, descompunerea (Marcel Petrișor). Dacă morala ar fi însemnat o simplă adecvare la norme exterioare și convenții sociale, foarte ușor s-ar fi putut strecura compromisul, trecerea graniței dintre mărturisire și cedare. Însă morala creștină s-a arătat a fi indisociabilă de simțământul identitar, ca o conștiință a apartenenței la propriul chip, la propria menire, la vocația sa de hotar de întâlnire și unire între lume și Dumnezeu.

O constantă a conștiinței martiriului este simțământul de familie cosmică, cu filiație în iubirea Sfintei Treimi, pe care îl trăiește în raport cu semenii, cu îngerii, cu natura. Avem o solidaritate de destin cu toate făpturile, așa încât intențiile și faptele noastre se răsfrâng asupra lor și reciproc, ca și cum am fi conectați pe dinăuntru. De aici, greutatea nevoinței personale, dar și lucrarea ei tainică în ceilalți atunci când își aduce rodul prin har. Conștiința umană devine atunci un fel de arcă a lui Noe intențională.

Alte texte scripturale emblematice:

1. Istorisirea biblică despre Iona Proorocul, ce ne arată inexistența unui destin inflexibil, prin faptul că voia lui Dumnezeu este atentă și responsivă față de pocăința umană. Martirii ne arată la rândul lor că omul este o ființă dinamică, cu terminație deschisă în Dumnezeu, având putința de a se preschimba lăuntric din slavă în slavă, de a spori în unire cu El. Prin credință, din slabi s-au făcut tari (Evr. 11, 34).

2. Pășirea în rugul aprins a Proorocului Moise, închipuie o stare în care omul înaintează în orizontul lucrurilor ultime, în lumina feței Celui Preaînalt, lăsând la o parte orice accesoriu, orice aspect instrumental, pentru ca nimic să nu ecraneze relația sa cu Dumnezeu, nici chiar gândul său să nu se interpună vederii lui Dumnezeu.

3. Lupta lui Iacov cu îngerul închipuie faptul că taina sporirii duhovnicești nu stă în așezarea reperelor în limitările, adversitățile și neputințele omenești, pe care le observăm în jur, ci în măsurarea puterilor cu Dumnezeu, Arhechipul nostru, Care ne atrage spre Sine și ne transformă cu dragostea Sa. În acest fel Trupul lui Hristos Însuși se face în chip euharistic scara de la pământ la cer pe care urcă și coboară îngerii, ca în visul aceluiași Iacov. Numai măsurându-ne cu Dumnezeu sporirea noastră e ferită de hybris, de căderea în afirmarea orgolioasă a voinței de putere, plăcere, sens și viață, în defavoarea comuniunii.

4. Experiența dramatică a regelui Nabucodonosor, ce prigonea pe oamenii lui Dumnezeu, obligându-i să se închine unui idol din aur, și care pentru vreme de mai mulți ani de zile a suferit pedeapsa lui Dumnezeu, pierzându-și înfățișarea umană și trăind împreună cu fiarele câmpului, până ce și-a venit în fire și a slăvit pe Dumnezeul cel viu al cerului și al pământului este paradigmatică pentru torționarii ce chinuie pe martiri, pierzându-și trăsăturile umane și manifestând prin regresia trăsăturilor de caracter la condiția animalică, în fapt, o stare impregnată de demonism.

5. Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt două figuri paradigmatice pentru martiriul creștin. Ambii au avut momentele lor de slăbiciune. Sfântul Pavel a fost înainte de convertire un aprig prigonitor al creștinilor. Sfântul Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos. Cu atât mai mult este relevant faptul că prin viața lor au demonstrat că există pocăință, în urma căreia s-au preschimbat prin Harul lui Dumnezeu, astfel încât au ajuns să mărturisească fără teamă adevărul de credință, taina Întrupării lui Hristos și vestea cea bună a mântuirii în Hristos, și cu acest har au vindecat și au adus la credință mulțimi nenumărate de oameni. De la Sfântul Apostol Pavel avem învățăturile despre chenoză și înțelepciunea Crucii, ce au ca urmare o umplere de puterea lui Dumnezeu, fundamentale pentru martiriul creștin. De la Sfântul Apostol Petru ne-a rămas mărturisirea despre Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu Celui viu, cuvânt ce este piatra pe care se zidește credința Bisericii, precum și învățătura despre părtășia omului la dumnezeiasca fire, ce este temelia nădejdii creștine a împărtășirii dumnezeiești, ce merită orice sacrificii.

Experiența martiriului cere pe de altă parte dezvoltarea și exercitarea discernământului: Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: nu veți sfârși cetățile lui Israel, până va veni Fiul Omului (Mt. 10, 23). Să respingem așadar tentația îndrăznelii orgolioase, bazate pe o încredere oarbă în propriile puteri, însă atunci când vine vremea a da înapoi este sminteală, și înseamnă să nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Mt. 16, 23).

Avem nevoie să ne reamintim iar și iar cuvintele lui Iisus Hristos: flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine (Mt. 25, 35-36). Ar fi o inițiativă frumoasă să se consacre o zi pe an acestor defavorizați ai sorții, în care să conștientizăm nevoia de solidaritate umană, de a fi alături de cei părăsiți și deznădăjduiți, dar și nevoia noastră de a fi alături de ei pentru a ne lucra propria mântuire. Este ca o șansă ce ni se deschide nouă înșine prin gestul de dăruire.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei vorbește despre așa-numita retragere în gestul iconic, care este miezul retragerii în pustie a sfinților nevoitori creștini spre a se ruga lui Dumnezeu neîncetat. În condiții limită, acest gest iconic l-au practicat și mărturisitorii din temnițele comuniste, ce numai în acest fel, adunându-și întreaga ființă într-un gest discret de închinare, făcând din trupul lor și din carcera lor altar, au putut rezista atrocităților fără răgaz, putând astfel ieși, după ani de detenție, luminoși, cu zâmbetul pe buze, cum o făcea părintele Arsenie Papacioc. Unica soluție la problema răului dezlănțuit este iubirea necondiționată și nu simpla dragoste omenească, ci iubirea cu care Hristos ne iubește.

 Florin Caragiu