*
mă uit pe fereastră
la vaca albastră
cum paște mirată
o iarbă bronzată
o țiglă sticloasă
lipsește de-acasă
în gard niște scânduri
stau duse pe gânduri
în râu sare-o broască
spre-o muscă câinească
la umbră se-alintă
pisicile-n gintă
se linge pe blană
cățeaua urbană
sub streșini burlanul
se strâmbă, lunganul
din praf se ridică
o vrabie mică
se mută pesemne
pe stiva de lemne
frumoasele mente
miros ca demente
salcâmul e-n floare
o frunză dispare
*
acesta nu e un poem
sunt o ființă ce încearcă să lase o urmă
pe o plajă spălată de ape
un semn de dragoste
pentru lumea bântuită de moarte
*
eram tânăr, fericit
la plimbări nepotolit,
bulevardul de castani
îl băteam de ani și ani
pe la mânăstiri am fost
ca să aflu vieții rost
drag de rugăciune-am luat
și lumină pe-nserat
am iubit și am crezut
până nu am mai putut
să-ntristez pe Dumnezeu
iară cu păcatul meu
de la bal pân’ la spital
e un pas și e fatal
acum totu-i liniștit
ca un lac neprihănit
pe oglinda lui apar
rând pe rând figuri de jar
și-n adânc stoluri de pești
umplu apele de vești
*
sus în munți am rătăcit
zile, nopți de antracit
visul de copil stingher
l-am urcat acolo-n cer
l-am ascuns atât de bine
parcă-i injectat în vine
nu mai știu nici eu măcar
unde e, în ce hotar
îmi apare uneori
între arbori, între flori
și mă cheamă să-l petrec
pân’ la norii ce se-ntrec
unde lunecă un stol
spre un depărtat atol
gândurile mi se prind
într-o horă, dănțuind
sunt aici și sunt hai-hui
într-o lume vie, șui
colorată de-al meu vis
ca un veșnic paradis
*
dă-mi voie să spun
m-am sculat la cinci
să ascult concertul aviar
din camera de spital
sunt atât de fericit
că trăiesc în acest veac
că m-aș da peste cap
să-l iau de mână
și să-l duc la plimbare
în al treilea cer
să vadă cu ochii lui
țara nimănui
*
toată lumea doarme
eu trag de picior viața
să nu ne lase baltă
să ne mai dea o pleașcă
din minunile ei
ce ne fac să ne simțim iar copii
gata de călătorii fantastice
în jurul inimii
*
ascult lumina cum cade pe lucruri
sunetul ei se furișează-n aortă
circulă prin mine ca o mașină de curse
flutură steagul
am ajuns la capăt
unde începe totul
*
iubirea mea nu mă vrea prost
are dreptate
gafele mele sunt colosale
caut o ieșire
din acest labirint
în care eu, minotaurul
m-am rătăcit
*
când te părăsesc toți, e bine
lasă-te și tu în mâna străinului care-ți bate la ușă
vara asta libertatea are gust de cireșe amare
ajunge una să scapi de greața care te cuprinde
când moliile rod la catifeaua nopții
miroase a levănțică pe buza prăpastiei
privește înainte
nu se poate întâmpla nimic
*
analizele spun mereu că nu-i în regulă
corpul tău e un bebeluș dificil
leagănă-l în hamacul de vorbe
arată-i dragoste
fă-l să zâmbească îngerului exterminator
îl va cruța
și-l va purta pe brațe
în spatele cortinei
unde spectacolul a început deja
*
să nu crezi că femeia în vârstă
te privește cu răutate
nimic mai fals
doar viața ei tristă
se răzbună pe tine
ce frumos ar putea fi chipul ei
te minunezi numai dacă te gândești
ea nici măcar nu-și dă seama
ce aiurea-i stă
cu o mustăcică pătrată
deasupra buzelor
*
sufletul rămâne mereu la urmă
lumea i se bagă în față
îl înțelegi când vezi
că vrea să lase totul și să plece
s-a așezat de o jumate de veac la coadă
și programul e pe sfârșite
lasă că și mâine e o zi
neînserată
*
durerea te învață să scrii
cuvintele curg pe făgașul mâinii
spre marea de hârtie
aici se fac delfini ce se pierd în zare
cu salturi uriașe
rămâi cu o senzație de bine
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu