Volumul de versuri „Vecernie” (Platytera, 2011) consfinţeşte debutul poetului Eugen Serea. Poezia pe care o practică, pe urmele unui filon tradiţional de poezie religioasă creştină, urmăreşte să atingă un echilibru între frumos şi moralitate, între atmosfera fără de care simţirea poetică nu poate subzista şi trimiteri explicite la urgenţa unei asumări a tainei dumnezeieşti ce respiră, în fond, pretutindeni în creaţie.
Lumea dezvăluită prin poemele lui Eugen Serea este atinsă ireversibil de rana morţii, dar stă sub semnul atingerii lui Dumnezeu, al unei „transcendenţe imanente” care transformă, prin jertfa hristică, sângerarea în revărsare de lumină a Învierii.
O trăsătură constantă a poemelor din volumul de faţă este sensibilitatea strunelor naturii faţă de acest mister în desfăşurare. În glasul naturii se poate decela „radiaţia de fond” a Cuvântului „jertfit la întemeierea lumii”: „Un fir de praf de-abia ieşit din tină/ Încă mai cântă-nsângeratul Vers” (Spirale...).
Providenţa divină se reflectă, cu rezonanţe de personalizare venite din adâncul unei conştiinţe umbrite de har, la nivelul microformelor naturale: „Micuţul fir de iarbă zâmbeşte-n somn… Visează/ Oceane vegetale, de valuri fremătând,/ Sub mângâierea lunii… Şi vântul îl veghează” (Firul de iarbă).
Florile însele poartă „cădelniţe de soare” (Dumbrava), acelaşi soare ce sângerează la asfinţit în stâncile-pumnale. Asistăm permanent nu numai la o oglindire a mişcărilor conştiinţei în reacţiile naturii, ci şi la o reflectare a naturii în gesturile umane: „Tămâia de miresme din florile căţui/ Rostogoleşte piatra de pe mormânt de pleoape…” (Amurg...).
Vecernia apare ca motiv al unui dezgheţ lăuntric ce începe, o dată cu căinţa, din inima înstrăinării: „Vecernii de-ntuneric în ochi mi s-au topit/ Şi s-au prelins, fierbinte, pe-obrajii mei de piatră” (Vecernia Luminii). Panorama lumii apare, unui ochi înluminat, marcată de semnul nădejdii „în lumea de teamă/ că Viaţa e Taină şi nu eşafod…” (Dor de Avva (II)).
Taina aceasta izvorăşte din Însuşi Trupul lui Hristos, care, „înfăşurat în pânză”, este „o rană chiar mai vie decât noi” (Priveghi). Pământul, din care ies deopotrivă „viermi şi ghiocei”, desenează profilul omului, ce poartă în corpul său toate contrastele firii: „Acesta-s eu: o umbră-n lutul firii,/ Născută ba de soare, ba de lună;/ Dar cerul când îmi fulgeră şi tună/ M-ascund cu spaimă-n spini, ca trandafirii…” (Ecce homo). Criza profundă a omului, suspendat între abisul păcatului sau nefiinţei şi Abisul necuprinderii divine, e reliefată prin aceste contraste, prelungite în chiar tensiunile corporale: „Cad stele moi şi reci într-al meu cufăr:/ Am diamante-n ochi şi-n piept venin…” (Vis de iarnă).
Remarcăm forţa poetică de reliefare a erosului unui chip ce traversează, pipăit de „neantul cu degete de orb”, cu o înfiorare „tăioasă ca o rază de lună-n ochi de corb”, puntea dintre sine şi dragostea lui Dumnezeu (A ruginit pădurea…).
„Când submarin, când spărgător de gheaţă,/ Amestec de Lumină şi de fum,/ Copil bătrân, îndrăgostit de Viaţă?...” (Veşnica pomenire), eul liric străbate, cu „nădejdile înfăşurate în spaime”, „pâcla ce ia forma iluziilor” (Ceaţa), sau visele în care „părinţii ni-s tineri, copiii cărunţi” (Viscolul). Pulsaţia imageriei temporale desparte, în noapte, inima poetului de ieslea înţeleasă ca loc al renaşterii lăuntrice, al „naşterii lui Dumnezeu”.
În contrast cu dansul macabru al Salomeei, poetul îşi depune, în rugăciune, mintea pe „tava” inimii, după modelul Sfântului Ioan Botezătorul. Este un chip emblematic al isihasmului, după interpretarea părintelui Ghelasie de la Frăsinei, duhovnicul căruia Eugen Serea îi dedică în volum câteva poezii. Copiii ucişi înainte de naştere apar, la rândul lor, în contrast cu plăcerile „sacralizate” (în fond, desacralizante), ca nişte „sicrie mici, cioplite-n Dumnezeu...” (Ne-Copiii).
Pentru autor, poezia păstrează o vocaţie profetică. Vecernia marchează, în plus, începutul unei noi zile în sens liturgic, prin urmare al unei vieţi ce se deprinde, peste toate zbaterile resimţite în „noaptea spiritului”, a se acorda la ritmul iconomiei dumnezeieşti.
În volumul de faţă, Eugen Serea dovedeşte că are resurse pentru o poezie de calitate.
Florin Caragiu
(text publicat în volumul "Vecernie", ed. Platytera, 2011, pp. 6-7)
